DESPĂRȚIRE

 

Hai să fugim în a noastră patrie scumpă,

Iubire, subțire în gleznă, aici, în mlaștina

pietroasă călăii te-au bătut cu lanțugurile

pe șale de ți-au zumzăit oasele pe vale

și niciun zâmbet pe cale nu ți-a luminat

fața, frumusețea ta radioasă își făcea

singură patul ei sublim printre oameni

lângă ei, dar la o parte, lângă rănile

spiritului nostru noi semănăm trestii

și cultivăm vița de vie pe coaste, cu mâini

precaute ne mângâiam în sfârșit toată viața

am smuls adâncului tău ambrozia adevărului

tău armonios ‒ acum nu mai e vremea

să veghem la unealta călăilor, canibalilor

să fugim către scumpa noastră patrie,

departe de poporul criminalilor ca să scăpăm

de furtuna înspumată a pasiunilor

și să ajungem în zbor în grădina cântătoare

ce ne va ține în loc despuiați de zdrențe,

acolo nu vom vedea nave cu pereți roșii

nici omfalusuri lustruite, nici olisbosuri

lucitoare ‒ pâinea și vinul vor cânta în foc.  

POEZIE

 

***

Câinii ăștia latră și ziua și noaptea

valuri de viruși împing din gâtleje

către spongioasele orașe ale privirii

cotidiene, îngropate în alte orașe

lătratul lor mi se pare prea lung

ca un hodorogit sub apă, mă fac

să tresar și curentul furiș al sângelui

în gâtlej și pe buze-mi îngheață

și dorința de viață a renunțat la orice

trup noaptea grea mângâie umbrele.

KULTURNICII

 Bande de canibali, gangsteri bolânzi

strânși într-o rețea de budă țigănească

își laudă sexul, vorba smintită băloasă

împart furtul cu pompă și urlă că trebuie

să-i vadă pe toți murind ca morții lor

să nu mai fie mânioși să le dea oasele

victimelor murdare în urma lor se-așterne

pustiul și ei se pierd în beznă schelălăind

ca niște javre cu zece capete cu botul având

trei rânduri de dinți deși, ascuțiți, urlă

cu botul ridicat în întuneric sunt singuri

cu trupul lor ghiftuit cu carne și sânge

și-și fac ei singuri societatea susținuți

de Tartor care-i o casă de văduvă într-o

negură deasă, o întrezărești fără să o simți,

este aici în lumea canibalilor care-și scot

ochii unul altuia cu furculița în lumea ei

de vânturi pestilențiale, antagonice, negre

care formează un câmp electric al iadului

care face diminețile stridente, de pilă.  

POEZIE

***

Canibalul sclifosit dăruit de dracul

îmbuibat, umflat de mulțumirea

de sine își mușcă unghiile ca o muiere

sexy prin râul de bale revărsat

de gura-i strâmbă, el care a trecut

prin toate până și prin umanitate

jalnic își strigă groaza în fața spectrelor,

și înduioșat de nenorocirea aproapelui

său scuipă pe femeia umilă înșelată

mârșav, pe săracul tras pe sfoară,

jecmănit suferă uneori de o suferință

a lui care nu are nimic cu cea a cărnii

și cu alimentele trecute prin mațul

digestiv ‒ suferă un soi de dezgust

de viață ce face parte din digestie ‒

suferă îngrozitor la vederea unui

piept de femeie se-ngroapă-n neant.   

POEZIE

***

Mâinile tale canibal

șchiop cu ochi sașii

gură strâmbă ‒ bani

de plumb care lovesc

ca grindina capetele

descoperite moartea-și

iuțește pasul își sfarmă

masca sub picioare

iar canibalul poftește

vreo femeie de la țară.

POEZIE

 

***

Bande de bolânzi turme de gangsteri

de vitriol plătiți pentru exterminare

decapitează flăcările din altare pe-aceste

mame bune generoase le intercalează-ntre

fraze tăioase le-nșiră ca pe niște pâini

puhave în hiaturi și le dau să sugă laptele

câinilor; umanitatea lui Crist o pun în patimi

și număr, îl dezgolesc, îl scuipă și-aceste

turme de bolânzi încântați de sine la culme

cunosc o stranie beție și în sângele din vene

se mișcă sulf și ei hohotesc de dincolo de cel

mai întunecat infern, aceste bestii totdeauna

se hrănesc din bunul tău, totdeauna vor ști

cum să-ți smulgă osul central.

POEZIE

 

***

Nu vă mai faceți de plâns

când pielea vă e stoarsă

fără a vă ceda, călăul vă atinge,

nu spuneți că muriți, spuneți

care-i drumul preferat

și nu dați leșul câinilor

să-l lingă că și moartea-i

dezamăgită de pielea atât

de argăsită, atât de afurisită ‒

leacul umilinței nu ți-l lasă.