***
Manele negre
și dansuri de hurii
toate ființele sunt osândite
la fericire rând pe rând
asasin, stâncă stearpă
femei ușoare, frumosul
năucitorul maimuțoi politic
ființe blestemate respiră
de moarte, suflul și umbra
acestei coaliții îl înalță
pe Mamona către astre
ce blestemă cântând manele.
De un fulger mă leg.
O serie de caravlahi au ajuns deja
la stadiul de câine pe traiectoria
de involuție, nu mai au mult
și vor ajunge la stadiul de jnepeni
adăpostind printre rămurele populații
de păianjeni de-a lungul unei căi ferate
uitate și asta se vede acum după felul
cum sar în haită la pieptul stăpânului
cu dragoste lingându-i fața, mâncându-i
căcatul cu aburi, deși ia șuturi zdravene
în coaste și totul se face sub impresiile
unui public cu legile teatrului aplicate,
iluzie perpetuă sub pedeapsa cu râsul
și cu moartea. Totul sub instanța clipei
roluri distribuite de măcelărire.
Ceea ce e dificil de înțeles este proscris,
prescris. Ceea ce e dificil de exprimat
se afundă-n hău indiferența față de timp
și luminare îi scapătă spre regnul vegetal.
Se iscă un cult al aparențelor și al lehamitei
mlăștinoase.
***
Criticul Niță Puță, găinar vândut
pe coasta râpii unde suma asasinilor
lirici își rotesc fuiorul de cuvinte
în bălăriile de sârmă și fiare vechi
sare până-n vârful dâmbului și
suge schmuckul veștezit al bolșevicilor
degenerați, torționarii comuniști,
caraliii își continuă crimele
și-n clisă-i obsedează doar crima,
crima ca act salvator ‒ criticul
presoară peste mutrele lor de ceară
vorbe goale și pupicuri mici pe belici
și bolșevicii fericiți ca motanii își torc
bucla lor toate omuciderile și toate
torturile, bătăile și toate gândurile
nimicitoare. Niță Puță clefăind
notează suma fericirilor a criminalilor
pentru nopțile oamenilor, pentru
un firfiric care să-i umfle mațul.
***
Literatura română face urluială
servanții târtani cu ochi umflați
bagă-n malaxor crengi uscate
oase degradate, iar sufletele
ca niște hârtii le lipesc pe timbru
pe câcăstori. E cea mai delicioasă
urluială pentru porci pentru
cea mai feroce falcă.
***
Proștii de la Botșani privesc norii
norii trec se răzlețesc se adună
se învălmășesc mari și buni și mângâie
proștii, prelingând nimicul prin sufletul
lor prin sufletul lor sângerând alene
până devine moarte, și norii vin alții
iată un munte înalt uriaș vine către ei
și proștii nu știu prea bine dacă ei se duc
către munte sau dacă muntele vine
către ei, căci ei proștii nu știu pe cine
așteaptă și de ce așteaptă, măcar dacă
cineva vine să le aducă un căuș cu vin,
e rugăciunea bezmeticilor să li se aducă
ceva Dumnezeu, parcă se usucă la soare
lepădați de frați de surori de părinți
dar se simt într-un paradis, ceva au
întrezărit ca un avertisment ‒ măgarii,
pietrele copacii și tizicul adunat
în piramide plâng ca țiganii după acești
proști care delirează în paradisul
de la Botșani dureros exil de unde
vor să evadeze. Nu e niciun strop
de vin și Mântuitorul le face semn
să mai aștepte puțin. ”Dar care-i aici
țigan‒bodolan?”
***
Cu domnia exclusivă a banului
pier toate stelele, toate păsările
oamenii care nu vor crăpa se vor
aciua prin beciuri caliciți de această
Democrație care este o prefăcătorie
teribilă fără un strop de adevăr,
războaiele se poartă întotdeauna
prin prostirea mulțimii între bestiile
democrației care dețin puterea ‒
totul este tescuit sub instanța clipei,
indiferența față de timp și luminare
devine imposibilă, un cuvânt scăpat
de un canibal ucide un om de prim
rang, iar eu mă tânguiesc cât e ziua
de lungă și-mi blestem soarta ‒
mereu sunt cu punga goală aud
sunete generale mortuare, punctual
îndepărtându-se când aud desprinzându-se
din amurg istorii generoase nebunește
legate de timpul cel mare ora plânge
nespus de blândă strâns împletită
cu două ore.
Stă lungit pe trotuar sprijinit într-un cot, ochii lui
urmăresc cerul, de-a lungul picioarelor ca două bețe stau două cârje. Are pe el
o cămașă nespălată de vreo doi ani. Pe piept are prinsă de pânza buzunarului o
bancnotă verde de un leu. Șirloaie de la brâu în jos se scurg și udă asfaltul.
Fața sură cu bărbia ascuțită pare de piatră poroasă în spate are un magazin, în
față o farmacie. E loc cu vad, toată lumea îl înconjoară. Nu cere bani stă
lungit și se uită. M-am împiedicat de paharul de carton în care fusese cafea. Îi aud vocea:
‒ Domnule ești un om deosebit.
Râzând. ‒ De unde știți, Domnule?
‒ Văd asta pe fața ta.
‒ Spune ce dorești?
‒ Ia un leu și cumpără-mi din Carrefour un pahar de
cafea.
‒ Nu iau leul, ți-o aduc așa.
‒ Știam că ești un om deosebit.
Îi aduc cafeaua, mâinile îi tremură îmi mulțumește. Ochii
i se umeziseră. Dau să plec.
‒ Îngăduie să-ți spun...
‒ De ce nu mai ai picioare?
‒ Mi le-au tăiat doctorii, m-au operat și mi-a tăiat
nervii mersului...
‒ Ce nenorocire!
‒ Ba nu. Nu-i nicio nenorocire.
‒ Așa?
‒ Așa mă mai odihnesc și eu.
‒ Și n-ai dat în judecată pe doctori?
‒ Nuuuuuu, nuuu. Cu judecata nu merge, e degeaba.
‒ De ce?
‒ Păi nu știi? Doctorii mă invidiază. Mi-au forfecat
nervii de invidie, arătam sportiv de clasă. Și ei trec pe aici să mă vadă și
mănâncă cuie scrâșnind de invidie.
‒ Mi s-a dus tot sângele din față, mă furnică, mă mănâncă
și scalpul.
‒ Și te invidiază doctorii, dar mai există și alții care
te invidiază.
‒ Sigur da, sunt mulți.
‒ Și cine‒s ăia?
‒ Mai întâi neamurile, apoi colegii de la fabrică.
‒ Dar de ce fac acest lucru necurat să invidieze un om cu
picioarele paralizate?
‒ Dʹaia, dʹaia că eu am două pensii una de la fabrică pe
vechime de muncă și alta pe handicap. Ăștia trec să mă vadă, să vadă dacă n-am
crăpat. Vor să-mi fure garsoniera.
‒ De ce nu-ți cumpără un scaun cu rotile?
‒ Nu există pentru mine scaune cu rotile. Dar eu nu pot
să mă mișc să-mi cumpăr unul...
Ia petul cu apă și-l varsă peste picioare. Șirlăul se
lățește și se lungește. Soarbe din cafea.
‒ Tu nu știi ce-nseamnă să fii invidiat.
‒ Chiar nu știu.
‒ Prin urmare nu ești de-aici. Aici toți se invidiază
unul pe altul. Aerul e îmbâcsit de invidie tot ce mișcă aici e invidie.
‒ Să fii sănătos! i-am zis.
‒ Da am să fiu sănătos.
Iarna pe ger ieșise noaptea de mai multe ori și sta
întins pe asfaltul înghețat. L-au cules ca pe o rufă înghețată, așa îmi spuse o
bișnițară de chibrite și odecolon de sub perete pe care lumea o poreclea ”președinta
României”.
‒ Domʹle, l-au cules ca pe un gunoi. În casă i-au găsit
chitanțele de amendă date de polițiști, i le dădeau în toată ziua. A rămas
dator la stat cu vreo 3 milioane de lei și acum nimeni nu-l invidiază.
‒ Ba eu îl invidiez.
‒ Da așa a vrut Domnul și acum a ispășit și a scăpat,
scâncește bișnițara președinte.
Evident îl invidia vroia și ea să scape. Zicea că-l
întrece că are mai multe amenzi de la caralii cam un milion de roni. Așa se
află și ei în treabă.
