***
Spirit al meu, ia seama
acești canibali puternici
au hotărât să te mântuiască
silnic, semenii de-acilea
nu-ți dau adăpost te țin
în pragul ușii, nimeni
nu te primește, nu te poftește
înăuntru canibali nedomesticiți.
Desprinde-te, depărtează-te,
Spirit al meu. Ce să fac? Cunosc
munca și știința prea anevoioasă.
Ruga se retrage pe sub ușă.
Tot canibalul este un călău
ratat, dezgustul de oameni
izvorăște acid din pornirile
criminale, din futilitatea
a toate cele, din nenumărate
fleacuri, sfera scârbei și a urii
se-ntinde pe tot universul
ființele pe care nu le-a omorât
le poartă cadavrele în suflet
și exalările descompunerii
îi fac floare viața lăuntrică
căci proprietarii sunt bestii
iar cerșetorii nu vor nimic,
iar canibalii cu țeastă de aspidă
cu câțiva bogați, cu câțiva
cerșetori sug sângele la toți
săracii ce le-alimentează
mizantropia disprețul, greața
și ura ‒ cópie sunt a infernului
originar. Aici se varsă mult
sânge și se putrezește de viu
dar nepăsarea este chiar
existența noastră, toți vor veni
apoi la un după în fața căruia
vor sta să intre. Niciun loc nu
este atât de gândit, s-a numărat
până și nimicul.
***
Infernul adânc îl roase
și mâncându-l celulă cu celulă
paradisul dinăuntru apăru în oase
care nici măduvă n-aveau destulă
carența duhului l-a îngropat umil
într-un pământ sărac puțin fertil
peste care crește iarba stearpă
indiferentă, zace aici cu gura spartă.
***
Grădina Maicii Domnului
plină de mărăcini și amărășteni
un canibal trăgea după el doi
șacali fără lesă și era mândru
că-i puternic, saliva de plăcere.
Aceste fiare puturoase închideau
orice înțeles al canibalului
înfumurat, pe fruntea dură,
teșită avea semnele morții
petele roșii ale crimelor
părea mai mult o nălucire
imposibil de a-i găsi o mângâiere
dezolării, încrâncenării
de a nu putea fi om.
Era un obiect de carne cu șacali.
Monologul unei senatoare obeze:
... sunt atât de hâdă că mai curând
m-aș uita la excremente decât
la mutra mea. Sunt nevoită
să plătesc ca cineva să mă atingă
să mă zgâlțîie, să-mi tragă un șut
în fund atunci eu fac gălăgie
ca o găină prinsă de picioare
să fie tăiată, am dezvoltat
un discurs pe potriva hidoșeniei
mele ‒ mănânc o vacă pe lună! ‒
și nu știu dacă Hristos mă vede,
bun politician ca și mine mi-am
dat seama, e posibil ca El să fi
murit pentru cineva, dar în orice
caz nu pentru mine cea mai
turbată escroacă și escroacă
sunt din pricina mutrei mele
hâde mereu în asalt. Cine-i
salvatorul care să mă mântuiască
de chipul meu hâd și de vocea
mea clăfănoasă? Chiar și cea mai
bună fotografie este o trădare,
o trădare a mea, a poporului,
a lumii. Și așa am ajuns pe val
plătind neghiobi care să m-atingă.
Omul este un animal religios și futicios,
cade peste el o ploaie inexorabilă de praf
cosmic și-i izgonit de pretutindeni ‒
orice morală ucide infernul este o favoare
specială rezervată acelora care au cerut-o
cu insistență. Lui Dumnezeu i s-a făcut
milă și le-a dat iadul de mângâiere: orice
crimă aici e privită cu indulgență. Aici
trăiești o filozofie de mort și nu ai nicio
întristare în fața trecutului. Când par
fericiți semenii sunt dezamăgiți vor
să mă readucă la lumea lor li se pare
că au fost trădați. Cel rău veni-va
cu un șacal pe umeri, cel bun însoțindu-i
pasul celui rău și drumul va tăia în două
stânca, drumul roșu de sânge, cadavrul
canibalului se-ntinde și ne privește,
scânteia trece-n tunet corpolent și șacalii
se-arcuiesc încercând a fi păsări fluviul
naufragiului poate curge numai în iad
ordine și damf vor arăta canibalii, culori
curioase sălbaticii. Sufletul știe pe de rost
durerea. Moartea nu înseamnă odihnă
și în mormânt ne așteaptă o spaimă
cumplită iad calm căzut aici într-un
obscur dezastru.
Până când lumea mea e vie,
nevătămată mă gândesc mergând
printr-o pădure de gânduri
în afara materiei mă învârteam
prin orașul scufundat în gaze
toxice: e viață încă, mai târziu
desfătările blestemelor vor fi
mai profunde, crime iuți vâlvătăi
mă prăbușesc în iad unde aud
vocea lui Luther Martin urlând
cu infinită fatalitate prin aerul
mirosind a cenușă: ”Să fie rupți
în bucăți, sugrumați, înjunghiați
precum câinii turbați ‒ toți!”
Așa sunase trista vorbire a lui Luther
când a aflat de faptele răsculaților
și când îl aud și eu acum când
privesc biserica cu basoreliefuri
din Wittenberg.
