Fiare literare
cururi corozive
hominizi turbați
istovesc urlete
să le iasă pe gât
un cuvânt, dar cad
mereu în groaznica
muțenie -- stând de strajă
își ascut limba asasină
de buzele lor de pilă
se fut în gură între ei
și-i crapă pe alții mai evoluați.
Un sfânt dezamăgit
urlă-n piață: ”Renunț
la ajutorul neînsemnatei
mele dărnicii, dar eliberați-ne
de psihanaliză, iar noi
ne vom elibera de bolile
cu care ea ne împuie capul.”
Iar un pitic cu cap mare
și burtos, aducând a broscoi
cu vocea-i pițigăiată îl apostrofa:
”Dar cu ce ai vrea tu să înnebunim
lumea asta plină cu idioți
pe jumptate? Toți ipochimenii
sunt născuți pentru fragmentare!”
Și sfântul își simți trupul deșert
era negru și chircit.
Maimuțe urlătoare, caravlahii
cerșesc scăpare la fiecare răsărit
de soare de condiția de cimpanzei,
ca o umbră fără ființă și un vis
al înșelăciunii ‒ iar ne-ai uitat
stăpâne și ne-ai lăsat amărâți
să bem, să țopăim, să ne păduchim
să ne masturbăm în grup, noi
vedem cele bune și le aprobăm
dar urmăm cele rele, ne dehidratăm
de neputință, vrem și noi de a domni
asupra altora, de a robi pe alții
de a scăpa de ființe străine
de a ne întinde stăpânirea peste
tot pământul, de s-ar putea...
‒ Tuna: gura, makaky!
Și de nu va sosi niciodată acea zi
din care să-nceapă veacul de aur
în care veți deveni oameni cu iubire
de oameni, totuși e bine să aveți
răbdare și să credeți în sosirea ei
v-am depilat, mai vedem, dar vedeți
că alții se grăbesc să vă ia condiția
voastră ce nu-i decât din emoții
și nesimțiri. Ar trebui să vă gândiți
bine dacă merită să faceți acest salt.
Și cu toții și cu toatele au clamat:
”Am înțeles, stăpâne.” Și acesta este
primul înțeles al maimuțelor rumâne.
***
Bestia ruginită rumegătoare
simte rivalitatea dintre sfinți
ura înțelepților față de Budha
veninul cărturarilor filtrat
pentru Iisus Hristos, ura unui
cutărică scârța-scârța pe hârtie
față de un scriitor adevărat ‒,
istoria lui Abel și Cain rezumă
toată istoria și fiara se simte
îngâmfată, plină de sine,
autosatisfăcută suficientă sieși,
rumegă întruna intuițiile originare,
mai ales ”Miorița”
și din când
în când o ia razna și face
talanga-balanga la urechile
animalelor cu flori negre-ntre
copite la care le iese fericirea
pe nări, pe toate găurile lărgite
și nu recunoaște decât monștrii
pe cei rebeli pentru umanitate,
transfugi pentru dobitoace
și apostați pentru Biserică ‒
primordială la bestie e dogma
nefericirii, nenorocirea ce stă
sculată ca șarpele pe creanga uscată.
***
Sunt ghiftuit de răul tău, Iubire,
zici că nu există nimic care să merite
să existe, dar nu încetezi să mă ponegrești
între rătăciri și exclamări, mă urmezi
mă lovești din umbră, ești o iudă, dar
veșnic sunt prezent în mintea ta, ce blestem:
legată de numele și sângele meu lesbiană
și le devori pe amândouă vampir predestinat,
mă-nșeli ca pe un miel, tu te ivești acolo
unde eu dispar alegerea nu eliberează despărțiri.
***
Balamucul, criminalitatea, sociologia
numărul saturat de handicapați
trucurile, înșelăciunea, cinismul
lipsa de personalitate ne jupoaie
conștiința, ne jupoaie de viu și
ne vaccinează pe cerebel cu un
"trebuie să" după care urmează
o anume apăsare și oboseală adâncă:
toate ființele au devenit nereactive
toți molfăie mâncare și imagini
trucate, suflarea otrăvită aruncă
asupra realității marea ispită
a nimicului.
Să te înduri Doamne de robii tăi
au dureri de cap în care legiunile
gem, zbiară, căci ar vrea să se nască
și nu reușesc, care debilizați,
abulici, măcinați de droguri,
de o conștiință vinovată, idiotizați
de remușcări abia așteaptă să fie
striviți, abia așteaptă lagăre
de concentrare, gulaguri, câte secole
pierdute, abia acum vor respira
vor scăpa de carnea lor puroioasă,
nu cred să existe plăcere mai
deplină decât să fie călcați în picioare
de ce au adorat Mongolii cioplesc idoli.
***
Fericite vremuri
Diavolul a dat lovitura
toți sunt prăpădiți
se năpustesc spre
nu știu ce iar prezentul
e perpetuu, marș forțat
fără țintă precisă ‒ vor fi
băgați în rezervații
ca să păstreze câteva
specimene, maimuțe
fără păr, abia așteaptă
să fie maltratați, alungați, striviți.
Din niște biete mâini de muncă
eu am făcut arme de ucis soldații
merg la măcel puțin mai ordonați
decât vitele, nu gândesc ei merg
doar și se-ncaieră, se năruie
cei mari nu se perpetuează decât
prin cei mari cei mici prin cei mici,
morții arată că numai măsura
e rănită; onorurile mă plictisesc,
sentimentul e veșted, gloria searbădă,
gloata stupidă, istoria-i baliverne
nu există mai apăsătoare corvoadă
decât să fii tiran ‒ nenorocirea mea
că nu pot să fiu decât obiectiv,
adică o anomalie... Ce trebuie, făcut,
prietenă s-o ștergem de lângă tirani?
Să mai rămânem deci... Și cine ar putea
să ne arate un loc unde nu sunt tirani?
Timpul e o mașină de cusut, iar viața
este extraordinară în sensul în care
actul sexual este extraordinar în timp ce,
iar nu după, dar îndată ce te așezi
în afara vieții și o privești din afară
ca un caporal trupa totul se năruie,
totul pare amăgire ca după isprava
sexuală ca după un măcel cu muștar
deci să ne jucăm și să dormim ireali
ca-n vis ‒ numai imagini de strigăt
în deșert, doar mila de sine se mai ține.
