Stam la birouri dispuse-n cerc
într-o sală ca un atrium, redactam
scrisori venite de la nemulțumiți
sau pâri deocheate pentru ziarul
”Adevărul” care spune numai Adevărul
în față sta ușa WC-ului pe care
stă scris: ”Acces interzis. Spațiu
afectat exclusiv tov. Kikimora.”
Și nu poți scăpa de această ușă
de parcă te privește țintă cu ochii
Gorgonei și te gândești atunci
că ai scăpat dintr-o catastrofă
și suntem cu toții supraviețuitorii ei.
Dar privim cu toții la orologiul
prins de perete și-așteptăm încordați
să se producă și ușa din fund a biroului
șefei se deschide și arătarea ei
se sculptează în aer cu cheia la brâu:
o huidumă planturoasă cu părul strâns
în coc, iar cel de pe lături cade pe frunte
pe tâmple ca floacele unui câine, fața
lătăreață buhăită roșie, cu gușa sub bărbie
dos lutos de scită, mutră vineție și strâmbă
de hazară, vocea fornăită, clăfănoasă,
privirea rece de lupoaică flămândă
ne secera cu ochii trecându-ne-n revistă
și-naintează hotărâtă către WC-ul pus
la secret, îl descuie pe coridorul dintre
birouri, bubuituri de tocuri grele, trântitul
ușii, zgomotul scârbos al urinei urmat
de un sunet de fagot apoi deschisul ușii
și trasul apei niciodată invers și iarăși
bubuituri de tocuri, acum ceva mai lente
se oprește ducând degetul cel mare al mânii
la o nară ne secera cu privirea atent parcă
spunând cu vocea ei clăfănoasă: aș vrea
să-i lichidez pe toți martorii vieții mele,
și asta o fac în toată clipa ‒ Ce aveți
să-mi reproșați? Când trece pe lângă voi
o comunistă de rang înalt voi mitocanilor
trebuie să vă ridicați în picioare. Ați auzit,
mitocanilor, o comunistă mot-à-mot trebuie
respectată. Vocea ei are în ea un ecou de cavou.
Dați-i zor, aștept șpalturile. Și acum huiduma
asta de Kikimora ca un spectru greoi ieșit
din hăul iadului cu temperamentul ei tiranic
se îndepărtează ‒ se aude trântitul ușii.
Nimeni nu scoate un cuvânt. O recunosc
după zgomotul tocurilor și cât de des încuie
ușa. Visez la o blândețe de dincolo de mormânt,
la blândețea unei alte lumi.
