***
Rumânul orice-ar face-i fără noroc
pentru el nenorocul este în genă
consubstanțial ființei. ”Ne naștem
fără noroc și așa rămânem.”
Sfântul Duh nu e sceptic fără
nenoroc nu există împlinire.
Peste tot o melancolie vulgară
o melancolie surdă continuă
sporită de o deznădejde nostalgică
așteaptă o noutate catastrofală
în bazilica de chin. Ce va rămâne din el?
Era mort
când trudea pentru ei
visa că e viu cu-n nesfârșit efort
inutil acum taie din sine
și-n dʹalde dânsul fără milă
nu mai are valoare nici cât cioara
de pe gard ‒ e șters impromptu.
Lumea primitivă din arcul carpato-danubian
este o lume a panicii așa cum a fost de milenii
cu cât te apropii de origini cu atât e mai adâncă
spaima și cu cât te-ndrepți spre viitor, cu atât
te apropii de o formă de teroare nouă, insolită
la fel de intensă ca și cea a începuturilor
nu mai e chip să știi nimic, totul este nimic
totul este într-un anumit fel, totul există ca nimic
și în acest sens nimicul ține de sentiment și nu
de raționament. Aborigenii, resturi de hoarde
asiatice care-au năvălit puhoi pe-aceste meleaguri
acum două mii de ani și jumătate și altele care
le-au urmat și s-au pripășit pe-acilea și care
au fost numiți în glumă rumâni au trăit și trăiesc
ca buruienile otrăvitoare. Creșterea vegetală
le-a hotărât ritmul vieții lor. Precum pentru
o plantă totul se face peste ea, așa și rumânul:
totul s-a făcut peste el: biologia ca și istoria.
Unui popor de țărani și de târtani tartari
i-a făcut mare plăcere să îngenuncheze,
să cadă cu fața la pământ. O viață mistuită
de scârbă și blestem, de zoi și bale vărsate
cu fundu-un sus, filtrând otrăvuri mortale
de se bobotește tot trupul secretată cu patimi
nu lasă nimic în urma ei. Odată dispărută
nu mai e decât o amărăciune dispărută,
o emoție depășită. Aici nu mai e nimic de trăit.
Nimeni nu mai secretă nici îndoieli.
Antena 3, fericirea țiganilor
mereu vântură o căldare de fasule
negre, brune, roșii, tărcate și câte una albă
se screm, mârâie, urlă ‒ numai
fasulele noastre sunt bune și idioții
le-nghit cu poftă mare.
***
Nimeni nu se răsucește în somn
ca să-și afle drumul preferat
te scurmă o foame dezamăgită
pofta de a demola e atât de sădită
în om că nimeni, nici măcar un sfânt
nici măcar Budha sau un sfânt
nu reușește s-o stârpească. Budha
voia să stârpească dorințele Iisus
rapacitatea ‒ fondul vieții e demonie.
Ne naștem fără noroc și așa rămânem
numai cu dorința de a demola
că n-am putea trăi fără ea. Canibalii
demalotori în acțiune în fiecare ființă
văd un demolator și pe fiecare
o demolează cu metodă. Îndrăznește,
canibalule lașii au devenit inutilizabili
scoate-le mirajul câștigului pe ochi!
Pe fruntea ta stă scris ”Exterminare”
pecetea demolatorului necruțător
e întinsă pe față ‒ te preface în cub
de gheață, incub pe care tu-l vei sparge
cu pioleta satisfăcut cu mare orgoliu.
Dar demonul nu te va părăsi. Nimeni
nu-l va putea alunga căci el îți procură
desfătare ție și bani. Toți oamenii sunt
demolatori, dar tu-ți compui o mască
de binefăcător solemn în ochi
cu miraje de exterminare.
***
Și codrul de ceară
miroase a căcat ‒
vin zile monstruoase
în zar ondulator
de-acum plătești dijmă
pe viață, nu se mai
schimbă nimeni la față.
