ȘACAL POSAC BOLȘEVICUL

 

***

Șacal posac bolșevicul rătăcește

cu lihnite buze larg căscate însetat

de crime crunte sălbatici ochii beliți

i s-au închis împăinjeniți de sânge

se retrage-n peșteri de fiară să-și lingă

rănile, să-nghită vreo mortăciune

ca noaptea iar să dea târcoale ca scos

din minți la vreun gheșeft cu ochiul

plâns să smulgă din carne vie bucăți

mici, imense din marele joc al răbdării

al trupului iubirii și al vântului

bolșevicul șacal bolnav de-adormi

te face sclav. Fugi pe rece munte, suflete!  

FILOSOFII

 

Toți filosofii s-au interogat

puternic, ”Oare unde iernează

cucul?” Și-au muncit mințile

în zadar, n-au aflat. Un copil

jucându-se strigând, ”Eu îs cucul,”

cu glas limpede frumos, ”și-s

împăratul peste tot... Cucul este

al meu și iernează în pantalonii mei...”

Filozofii nu l-au auzit: n-aveau Timp

nu credeau și nici nu se puteau

mulțumi cu necredința și iarăși:

”Unde iernează cucul?” Amare

sunt apele morții, iar filosofia

le dădea plăceri de vanitate.   

REVOLUȚIE VALAHĂ

 

Viva!

Vamos!

La muerte!

Păduchii

mănâncă valahi!

Niciun centru

n-au aflat.

Le place minciuna,

crima, păduchele

nicio speranță

vorba goală ‒

crima liberă ‒

nimic altceva

și se lasă mâncați

de păduchii bolșevici

uciderea și moartea.

Osana! Tâlharilor!

Asasinilor!

CRIMINALII TRAG DIN TOATE ARMELE

 

***

Criminalii s-au coagulat

în mari tumuli departe

de oamenii care mor

pe anotimpuri și trag

din toate armele în cei

ce dau să iasă din casă

porniți la descoperirea

luminii divine ‒

dar pentru ce-am jeli

un soare-ncremenit?

Nava noastră întoarce

către portul durerii ‒

este lovită cu foc și noroi

și se scufundă ca zdrențe

putrede odată cu miile

de iubiri ce m-au răstignit.    

AMARE SUNT APELE MORȚII

 

***

Amare sunt apele morții

acea incertitudine sacră

care ține în suspensie oamenii

în momentele când te abandonezi

în suferință ca într-o durere fizică:

întins, nemișcat, fără voință

și fără viitor, ascultând doar

lungile zvâcnete ale rănii:

să învingem suferința.

Desperatul nu are patrie.

Lacrimile lui se pot vedea.

Și moartea și Dumnezeu

osânditul vrea să-l lase

în pace pe el în deșertul

în care zace. ”Da, iubire,

să ucid această iubire,

o, iubirea mea, îmi păstrez

toată mila pentru mine însumi...”

Importanții sunt uitați,

ziarele continuă odiseea.   

BOCANCUL GREU AL CORPULUI DE CRITICI

 

***

Pentru că suntem în țara

canibalilor cu asasini în frunte

mă trezește zgomotul sec

pe câmpia cu iarbă neagră

ca un singur bocanc corpul

criticilor literari mărșăluind

scoate sacadat trei sunete

ca melița pe câmpia neagră

ca o scriitură a unor minți

rătăcite, iarba neagră stă

într-o mână și nu produce

decât cochilii asemenea

cu a greierului înghețat.

Bocancul greu al corpului

de critici eunuci distruge   

subterana furnicilor.

VAMPIRA

 

Această vampiră paceaură

milioanelor de suflete

și de trupuri strivite și care-și zice

că e patria noastră, stăpâna

noastră și ne va judeca

înainte de Judecata de apoi

ne bagă-ntr-o fisură mâncată

de foc și de ciumă cu părul

și subțiorile roind de viermi,

ne bagă în inima infernului

fără simțiri că acolo vom găsi

traiul tihnit. Acolo vom găsi

realitatea aspră de strâns

în brațe ne-adoarme și suge

sângele hrănit cu minciună

și pornim și ne bagă-ntr-o

gaură ca pe fosile una câte

una acolo unde nu există

milostenia, ajutorul. Acolo

este explozia care-mi luminează

abisul din timp în timp vampira

nu e deșărtăciune.