***
Privirile astea aspre pline de răutate
sunt ale unui broscoi bolșevic îmbuibat
pus pe dat tunuri cu zâmbet larg
cu spumă de sopon. Mereu se vede
în fruntea unui măcel în care îi hăcuie
și-i îngroapă de vii pe cei nenorociți
care-l văd spânzurat de mațul său gros
propriu de prima creangă. Orăcăie
ca un broscoi că el este ales, este iubit,
scuipă pe toți nenorociții, scuipă
pe toate galaxiile și el umflat apasă
asupra nesfârșitei dezagregări a prezentului.
***
Acesta este un popor al morții
călăi cu venele la frunte umflate
de mânie la tot biroul sau ascunși
în automobile scumpe gonind
pândesc victimele cu poftă de fiară
flămândă. Nimic nu se mai poate
salva, e ca o reacție atomică care
nu se poate opri, iar temperatura
crește necontrolat. Călăii canibali
joviali își revendică drepturi
exclusive până la moarte dreptul
de a nu se supune niciunei legi.
Măcelul e în toi ca și jupuirea
iar plăcerea supremă a canibalilor
e să se împroaște toată ziua cu balegă
de om. Mă văd în pielea unui băiat
bătrân care se ivește pe pragul
unei măcelării și mă gândesc la soarta
mea. Ochiul călăului sfârâie pe ceafa
mea ‒ va zice ceva curva care trece?
Voi nătângilor, proștilor și țărani
cu inimi de glod cu fețe schimonosite
mergeți aplecați, cocârjați cu mațul
făcut cârlig și mergeți înainte ghemuiți
pe vine, așa cum voi nu faceți nimic
decât să vă ghemuiți pe vine să vă holbați
cu ochii pustii să beți licoarea diavolului,
otrava năpârcilor, zoile târtanilor,
să mâncați copitele călăilor să vă-ncăierați
și să vă înjunghiați, să vă zdrobiți femeile
și să le vindeți și-apoi să alergați ca niște
câini ursuzi la chemarea stăpânilor canibali.
Oh, câini înrăiți și nătângi cu inimi apoase
și genunchi tremurânzi, cu suflet năclăit
și amorțit la ce sunteți voi buni decât
să putreziți în robie? Vă uitați la draci
și drăcii străbătându-vă țara ‒ tiruri, trenuri,
camioane, automobile, mașini și avioane
dar nu sunt ale voastre, nimic nu este
al vostru deși cântați că sunteți aici pe veci
stăpâni, dar nimic nu este al vostru
nici holdele, nici țițeiul, nici gazele,
nici metalele, nici aurul sunteți folosiți
ca niște pătlăgele din care se stoarce sucul.
Sunteți materie primă, o pastă pregătiți-vă
pentru osânda veșnică. Sunteți morți
ce dorm în cloacă și imnul vostru îl cântă
câinii: deșteaptă-te române din somnul
cel de moarte sunteți morți când pătrundeți
în femeile voastre ca broscoii.
Mai mulți crocodili îl deplâng pe Alexei Navalnîi ‒ îl plâng sclifosiții că
a pierit ca un gunoi nerus așa cum pier arabii lui Natanahui niște gunoaie
arabe oarecare neevrei acum când existența valorează mai puțin decât un anunț
publicitar într-un dezastru făcând omul să decadă într-o caricatură jalnică,
într-o ființă de nerecunoscut. Furia celor tari e uriașă când niște gunoaie
pretind să fie și ele oameni. Dar românii când vor pretinde că și ei sunt
oameni ce vor păți? Viața se năruie în acest mod de viață în care băncile au
luat locul templelor. Alexei Navalnîi este o absurditate, un nebun care a murit
ca acel nebun, om din La Mancha, acea năstrușnică fantasmă din deșert. Toată
lumea este teafără la minte, oribil și monstruos de teafără și astfel de
tulburări nu se acceptă. Omul este obligat să se perceapă un gunoi în
angrenajul unui monstru cu trei capete: materialismul, raționalismul,
individualismul, creatură care a început să se devoreze pe sine. Cruzimea
noului mileniu va fi de nesuportat. Călăii pretins aleși, gras plătiți deja
mârâie îngâmfați. Resemnarea deja se întinde ca moartea. Incriminarea și
osânda. Resturile de oameni întotdeauna duc la dezastru. Acum se dau peste cap
să intre în toate borțile în care sunt băgați, dar atunci când nu vor mai vrea
să intre în borți ce vor păți? Vor da cu banul?
***
Șulfărie râncedă de curve bătrâne
la bordel ‒ au fost schimbate perdelele
curvele nu ‒ au fost îmbrăcate în pielea
șarpelui scânteietoare copiii drogați
priviră minunatele icoane. Liturghia
și cuminecăturile fură slujite în cele
zece mii de partide de asasini în serie.
Țâșnește pe guri fliorțăiala, spuma.
Nebuni se rostogolesc peste punte,
peste păduri. Ape amniotice și tristețe
inundă pe cei adormiți inimioara scumpă
a fost îngropată fără nume fără față.
***
România ‒ o glumă proastă,
o strâmbătură a diavolului
ce pășește în praf pe poteca
șarpelui ‒ nu va ajunge la locul
râvnit, se zbate precum bate
coada șarpelui în praf în mișcarea
lui pe pământ, ieșind din inima
lumii printre giulgii negre și manele
ape și nenorociri urcă spre plictiseală
către Vrăjitoarea care-și îngrașă
broscoii în oala de pământ
frământându-le cu gheare aspre,
cu osul pământului ghiftuindu-le
iar dansatorii dansează în cerc
în foșnetul extincției frământându-l
pe Satan cu tălpile moi lin lin lin
să se rotească ca șarpele în jurul
focului cu același pas scormonitor
intrând până la gât în praf.
Dan Puric ‒ un actor alcătuit de natură cu o fizionomie cu totul ciudată,
arată ca un cur bătrân de patroană de bordel și gura zigzăgoasă, urechile mari
sunt împrumutate personal de la Satan. Mutra sa are o funcție și un scop precis
‒ batjocura neagră. Prinde din zbor bășinile de iepure pe care le-a scăpat
vreun neghiob idiot cum ar fi: ”Eminescu român absolut”, ”poet național” sau ”suma
lirică a tuturor voievozilor” sau ”Eminescu ne-a prins de cuiul absolutului”
sau ”Blaga e mut ca un căcat în iarbă
sau o rață mută” și alte vorbe mari. Și el Puric intră în scenă cu
aceste bășini de iepure și ca și cum ar sta cu moaca lui cu curul în sus toacă
aceste vorbe, cu un glas fornăit de rus, în mii de bucățele, dintr-o singură
bășină face o mie de bășini demne de admirat mult mai puturoase și
respingătoare totodată maimuțărind ca o maimuță makaky. El crede că face o ideologie
a nației miraculoase, nație care produce câte cinci miracole pe zi și o mie pe
lună și toate aceste minuni se produc în salturi explozive și tot acest actor
drăcos ca un bonfaier perorează că România ar fi țara cu cei mai mulți sfinți
din lume și cu mulți foarte mulți, nenumărați genii care se sacrifică pentru patrie.
Rezultatul e o cufoare extrem de pestilențială pute a sulf, clor, și țiței. Pe
ăsta îl vreau și eu președintele României: va prinde toate bășinile de iepure care
vor zbura peste țară. Miliția care l-a însărcinat să facă această treabă serioasă
n-a sesizat că D.P. este un castor și face muncă de castor.
