FILOSOFARDUL RETARDAT

 

Filosofardul, veșnic bolșevic

mă urmărește, îl văd, are un plan

implacabil de transformare

a omului pe care îl urăște că e plin

cu putoare și insulta vegetalul

fiindcă nu miroase ca fânul,

e liniar mereu doarme între visele

lui și bâzâitul țânțarilor visează

să se reproducă speța umană

fără putoare ca iarba sau țânțarul

cotitura lui de neuitat e pâra

la securitate și băgarea în pușcării

pe cei ce-i puțeau teribil, ascultă

pașii lor străbătând celule jegoase,

la telefon își ascultă șefii care-i cer

să comită ultimul act, prinzând

putere, dar bănuiește că țânțarii

vin în cameră să-i vadă sufletul

și fac hărmălaie mare și el cu un papuc

îi plesnește de perete, nu pune plasă

pentru ei la geamuri îi lasă să intre

înăuntru ca să-i poată strivi cu papucul

ca un sportiv de perete ori pe tavan,

se simțea un timp ager ca o insectă

fără apărare. Acum omul reprodus

în eprubetă i se părea aproape

și-i convingea și pe discipolii săi

care-i pregăteau ciorba. A trăi

înseamnă a fi suprem și după un șpriț

sub pin intră în cameră și văzu

pe perete un țânțar armăsar

care-l privea sfidător. ”Nu-mi scapi,

nazistule” îl bombarda cu perna,

mereu îi scăpa, urcă pe un taburet

și se avântă – se clătina exaltat

arunca perna și căzu, își frânse

gâtul. Căzătura fu mortală.

Dacă știa că viața lui

ținea de viața unui țânțar...