REFERINȚE CRITICE

MELANCOLIA FULGERULUI

     Vlad Neagoe are cosmognia în sânge. Închipuirea sa e inflamantă de spectacole terifiante, de convulsii metafizice, de explozii galactice. Imaginarul său pare o împreunare nupţială a elementelor. Mag şi explorator celest, poetul desfăşoară o gesticulaţie grandilocventă, de obârşie romantică, se deghizează în instanţă cosmică, veghind spectacolul terestru al umanităţii. Senzaţia de disconfort ontologic, de rătăcire nevrotică vine din interferenţa, aproape suprarealistă, a simbolurilor: “Sunetul viorii persistă în aerul galben / în zare amurgul încremeneşte în umbrele clătinate / se naşte o feerie a fulgerelor oculte, / semnele şi trâmbiţele arhanghelilor îţi adună acoliţii / de prin ierburi, boscheţi şi ruine urinate de câini”.

     Mai apăsat manieriste decât poemele din celelalte volume, versurile din PUNCTE DE SPRIJIN PENTRU SUFLET  au, paradoxal, şi o melancolie mai densă, reflex al unei umilităţi asumate, al unei contemplări în răspăr. Din acest punct de vedere, poezia lui Vlad Neagoe e produsul unui romantism întors: “Când trăieşti singur îţi vine să mori / şi laşi câinii să te tutuiască / şi să-şi scarpine blana râioasă / plină de muşte galbene de picioarele tale / atunci îţi spune iubita că te va îngropa / sărutându-ţi rănile vii. E un mod şi ăsta / de a murdări orgoliul câinilor cu umbra morţii”.

     În această atitudine oximoronică, în care obedienţa şi trufia îşi dau mâna ca-ntr-un amvon, Vlad Neagoe face un act de dresură lirică, provocând deopotrivă demonul lui Lermontov şi geniul pustiu al lui Eminescu: “Sunt goală, nesaţul de a mă dezgoli sporeşte, / îmi zvântă măduva, lasă-mă / să pun piciorul gol în somnul / tău, în casa ta miraculoasă să întind pielea / pe pereţii visului tău gol. Tu dormi şi lasă-mă / să scap de ruşine, să scap de mine, de dorurile toate, / să mă strecor ca un lănţişor de aur în sângele / tău albastru, ca un ac să-ţi pătrund în inimă / unde glasul mi se va stinge-ntr-un murmur, voi / fi setea ta peste cerul senin, iar tu ca o navă / pe mare clătinându-se ducându-mă într-o carceră…”.

     E o fervoare atât de mare în aceste poeme, încât exuberanţa pare o formă de impenitenţă lirică. De altfel, Vlad Neagoe nu trăieşte decât prin poezie. (Prefaţă la volumul Puncte de sprijin pentru suflet, Ed. Vinea, Bucureşti, 1999)

                                                                       RADU G. ŢEPOSU

                     O poezie a limitei

     În textele lui Vlad Neagoe poezia pare să-şi fi regăsit ceva din demnitatea de organ al cunoaşterii metafizice, iar, odată cu aceasta, tonalitatea faustiană şi vocaţia tragicului. Poemele autorului vor circumscrie în consecinţă “stări cosmice”, se cristalizează în viziuni bântuite de vedenii eschatologice şi de prezenţa îngerilor malefici sau consemnează, dimpotrivă, momentele aurorale ale universului, într-o succesiune de geneze şi năruiri apocaliptice care reprezintă expresia unei vibraţii primordiale, se identifică cel mai ades cu ritmul pulsatil al unui cosmos instalat sub semnul “veşnicei reîntoarceri”: “Mugurii înconjuraţi de lumină scot / mâna care împlineşte gestul aprinzând / sub tâmplă sufletele care te vizitează / aducând cu ele cerul frumos ca o căprioară / care nu poate stinge suferinţa: / lumea aceasta picurând în secunde / mereu înfloreşte, pierde sânge prin claritate. / Cuvântul se arată deasupra inimilor - / o aură albastră plină de rumoarea / celui care nicicând nu este / şi nu vei vedea nimic mai mult decât / o stea neagră cu miez de fruct roşu-auriu / dimineaţa în înzărirea zilei”.

     Specialitatea poetului sunt “peisajele metafizice” alcătuite din principiul fragmentarist al mozaicării unde se concretizează parcă o lege a disjuncţiei universale pe care o ilustrează jocul tensiunilor semantice împinse până aproape de paroxistic: “pentru că îmi cunoşti glasul / mă-nchizi în palat şi prinzi / a-mi lucra soarta, iar eu îmi / arunc odoarele, hainele scumpe, / ordinele şi crengi uscate / în focul pe care-l aţâţi în prag, / tu, îngere, pentru blestemul cel mai greu, zici: numai umbra / de gheaţă să-i rămână / pe faţa-n extaz să ardă şi lumea / lui în mine precum ţigările în iad”. Acelaşi ritm care guvernează stările unei lumi aflate într-o eternă alcătuire şi dezalcătuire stă la temeiul fascinaţiei erotice, născută dintr-o tendinţă de a transcede lumea, de a nu fi în lume, şi manifestându-se ca apertură spre un “dincolo” intangibil: “Răul de tine e mai rău ca răul de mare / când te apropii unduioasă să stingi lampa / miracolului surâsului, şoaptele unse cu suava / salivă, sfiala graţie aştrilor traversând ochii / de pisică şi uite, acolo auzi căzând fulgi peste / munţii îndepărtaţi, de parcă aici nu ai fi natură, / pulsează paşii tăi luminoşi pe orizont. / Răul de tine e răul lumii ce pătrunde în fibra / cea mai tainică a dorului nestins în spaţii subţiri / navigând – totul e înafară şi apare sfârşit înăuntru”.

     Actul poetic devine la rândul său transcripţia unui dinamism absolut, el este mişcare către un sens care nu va putea fi revelat vreodată, astfel încât poemul constituie o tentativă de a articula indicibilul, de a configura inconfigurabilul, stând sub marca actului pur şi născându-se din mişcarea scriiturii ce tinde să-şi actualizeze latenţele infinite, acceptând doar în mod provizoriu starea de repaos a textului. Metafora acestei tensiuni în direcţia unui semnificat ce nu poate fi circumscris decât prin mijloacele nonexpresiei este vânătoarea pe care e evocă poemul Vulpea hipiotă: “cum să te prind, vulpe mică hipiotă, / când mi te furişezi scânteind în lună / în via înflorită, arcuindu-te pe inimă / ca un meteor în atmosfera unei planete / să-ţi dezvălui fără ezitare povestea”. Avem de a face cu o experienţă a limitelor care se desfăşoară în interiorul limbajului, păstrându-şi însă demnitatea de experiment metafizic de vreme ce lumea este limbaj: “lumea / are alcătuirea limbajului, formele cugetărilor ce izvorăsc din goluri, / pe treptele nopţii de marmură bătând / cu potcoava de lemn moartea fără / să se repete / parcă te-ndeamnă: “Joacă-te şi dormi!”, iar tu în somn / departe îţi încingi sabia, şarpele de brâu, / coroana de aur pe cap şi cânţi / cântecul de durere al celor închişi / în iubirea nerostită, două lumi / într-o singură hieroglifă”  (Magul).

     Prin urmare scriptorul va îmbrăca acum ipostaza magicianului care are de învins, în operaţiunea elaborării de semnificant textual, forţele de inerţie ale limbajului. Acestea se vor manifesta sub forma “golului”, un “gol” al cuvintelor din care ia naştere, în mod paradoxal, “plinul gândului” . Astfel încât scriitura se concretizează într-o textură de “prezenţe”  şi de “absenţe”, de “plinuri” şi de “goluri”, ea devenind o modalitate de explorare nu doar a limitelor cuvântului, ci şi a zonelor rarefiate ale fiinţei, locul său geometric definindu-se ca un domeniu “interstiţial”, care nu este nici cel al empiriei, dar nici cel al metafizicului, pur “pachet energetic”  care înmănunchează puterile “saltului în afară”, conţinute într-o stare difuză în substanţa cuvântului, pe care actul scriptural le supune “coagulării”  alchimice.

     Personalitatea poetului trebuie căutată, de aceea, în acest efort de a reduce poezia în sfera actelor existenţiale majore şi de a face din experimentul poetic (vizibil la Vlad Neagoe în tendinţa insolitării discursului, care refuză orice asociaţii facile, vădind o adevărată oroare de locul comun şi de vorbele deja spuse) un act de o infinită gravitate, raportabil la domeniul experienţei religioase.

     Suflet “mistic”, urmărit de himera unei lirici a “absolutului”, autorul ştie să le confere textelor sale un aer de perfectă autenticitate, iar poemele sale trădează o fervoare neliniştită care le ridică adesea până la coeficientul superlativ al “dramelor metafizice”. (Prefaţă la volumul Coenaethesicon, Ed. Vinea, Bucureşti, 2000)

                                                                  OCTAVIAN SOVIANY   

                         CUVÂNT ÎNAINTE

     Îl consider pe surprinzătorul poet născut în Basarabia eternă, pe Vlad Neagoe, un permanent spirit neliniştit, înfiorat perpetuu de a nu putea atinge Necunoscutul sau Adevărul absolut, într-o încercare continuă de căutări “hamletice”.

     Sensualismul său, încercat în fierberea vitală a lucrurilor este ridicat şi valorificat poetic şi în ultimul său volum, Eudaimonia, încărcat de “epave de meteori şi metafore”… Şi în acest volum, ca şi în precedentul Puncte de sprijin pentru suflet, se “luminează temeliile”, “primăvara îţi dilată sufletul”, viaţa poate să fie simbolizată printr-un ou de aur al lui Brâncuşi sau al mirificelor basme româneşti.

     Există la Vlad Neagoe o sensibilitate extraordinară, un intens fior de religiozitate a misterului care mi-l aduce aproape pe un poet italian, atât de scump inimii mele, pe Giovanni Pascoli, relevantă fiind asocierea şi prin melodia astrală, inovatoare, echivalentă cu imposibilitatea unei totale eliberări lirice. Sensibilitatea lui Vlad Neagoe se contursionează după infinitatea senzaţiilor într-o lume nouă, de misticism şi fantezie muzicală.

     Scriam odată că incantaţia poeziei poate inunda general, iar realitatea ei misterioasă şi pură se impune în arta verbului, traducând stările de suflet ale poetului, dezvăluindu-le celor ce sondează profunzimi spirituale.

     Această realitate unică poate fi transmisă şi percepută fără intermediar, independentă de sens, muzical, sau cu toată aparatura dată de cultură şi de experienţa literară, critic. Totdeauna va vibra însă, neputând să fie ascuns, nici chiar sub cea mai rectilinie teorie, punctul specific, subiectiv, al stării personale de aderenţă, de înţelegere, de acceptare sau de respingere.

     Acesta este şi cazul estetic al poeziei lui Vlad Neagoe, a cărui sensibilitate necomună oferă oscilări puternice unei axe poetice care nu se doreşte fixă.

     Vlad Neagoe este dăruit nativ cu harul artei verbului. Există la el o forţă naturală care îl face să trăiască intens în lumea poeziei sale, pe care o echivalează cu însăşi viaţa.

     Starea lui lirică este echivalentă în faţa Universului, în faţa “lucrurilor” contemplate cu ochii dilataţi de întrebări, de nelinişte sau de mistere, ai unui om care vede nou, care simte, care acordă “preţuri noi” unor locuri comune, care poate să populeze “cerurile cu zei” şi “umbrele cu fantasme”, îndepărtând crustele care înfăşoară miezul iradiant. El se apropie direct de estetica preconizată de Schelling care considera artist pe acela care poate să interpreteze poemul scris cu caractere misterioase ale Naturii: impresionismul lui Vlad Neagoe este generat de o pură contemplare şi de o coborâre introspectivă în analiza stărilor de lucruri ale unui încordat arc existenţial.

     Neliniştea, spuneam, animă poezia care intuieşte taine de la năprasnica mişcare cosmică până la creşterea umilă a firului de iarbă, stabilind raporturi noi între starea vizibilă şi invizibilă a realităţii şi a visului. Se acordă visării lucide dar şi subconştientului un mare rol, în descifrarea adevărurilor în moduri subiective, prin viziunile noi acordate de starea îndelungă pe ţărmurile fluviilor în care curg “marile mistere”, poezia fiind o revelare a incognoscibilului, a minunii difuze în viaţa universală, a dorinţei de vis, caracteristică numai a omului.

     Se poate afirma că intelectualismul este înfrânt de romantismul care declară că Universul este spiritualitate, închizând toată realitatea în Eu. Care avea drept suprem atribut Fantazia ce permite descifrarea misterioaselor caractere ale Cosmosului. Poeţi ca Vlad Neagoe intuiesc şi transmit ecourile lumilor secrete ale Necunoscutului, ale Infinitului, comunicând cu Natura ca vizionari, înzestraţi cu “puterea suficientă a solitudinii”, simţind direct viaţa ocultă şi privind lucrurile în frumuseţea lor originală. Se recunoaşte Naturii forţa de a-şi fi arhitect creator, de a fi însufleţită de o trăire mereu reînnoită, o putere universală care transcende. Iar bătaia inimii realităţii este auzită numai de aceia care se înclină spre fervoarea Naturii, îndepărtând văluri prin meditaţie şi studiu.

     A vedea şi a auzi sunt facultăţile supreme cerute poetului descoperitor în lumile de senzaţii.

     În poezia lui Vlad Neagoe Sfinxul  este expresia “sufletelor pline de ardoare”, iar el se poate considera un “preot al misterului”, un înzestrat “vânător de umbre”, dar şi de lumini (adăogăm noi!), ale Poeziei.

(Prefaţă la volumul Eudaimonia , Ed. Vinea, Bucureşti, 2001)

                                                                                ALEXANDRU BALACI

  

                                       

  VLAD NEAGOE

              NOTE DESPRE LIRISMUL PENETRANT

     Greu de închipuit în termenii logicii comune o capacitate de expresie mai contranstiv ireductibilă.

     Vlad Neagoe brodează versuri fastuoase, înlăuntrul unui univers ce întâmpină frumuseţea în absenţa persepctivei istorice. Este prezentă, în schimb, judecata morală, poziţia expres dezgustată de mitologii moralizatoare; vom parcurge, prin urmare, două tipuri ale demersului liric: unul foarte sever cu sine şi cu făţărnicia ambiantă, altul delimitat de primul, superior acestuia, nevrotic la modul specificităţii patetice, irigat de inserţii din romantismul de esenţă creştină: “Ciudat e felul nostru de a fi / afară, pe deasupra pietrelor parcă / s-ar zice că aţi uitat să muriţi / la fel ca şi vieţii să-i daţi puţină bucurie / ca şi cum aţi reuşit să daţi întunericul cu var / şi gropile neprevăzute să le acoperiţi cu aur. / De nu v-ar fi ocolit viaţa ferecată / înnegrită de funingini v-ar mai pândi cu ochiul / cum călcaţi pe frunza uscată? / Ar mai suna ca sarea în tidvă pe-nserate?”

     Glasul acesta, depăşindu-şi imprecaţiile doar spre a le contempla pe măsura dificultăţilor expuse, lasă o portiţă deschisă pacificării. Să nu ne lăsăm păcăliţi. Artistul tulbură exact unde ne serveşte impresia că înclină să uite ori să ierte. În fapt, doar unde dispar interogaţiile e loc pentru răsturnări de sens: “Aerul dens apropie zidurile / urmele gesturilor, dârele privirilor / traiectoriile unor zboruri trec / şi petrec azi dimineaţa lipsită de întrebări”.

     E de presupus că Vlad Neagoe nu cultivă scriitura lui sclipitoare doar ca să îşi exercite monocord deficienţe de energie lăuntrică. El are depline resurse de vitalitate, şi, drept urmare, negativitatea, paroxismul ei negator, iau calea preaplinului deturnat în cântare erotică. E, deloc compromis de uz intensiv, un sunet al erosului cald-participativ, deloc umbrit de complicaţii: “În jurul lumii se rotesc planete / în jurul jocului se rotesc lucrurile / în jurul cărnii tale se mişcă sângele / în jurul ochilor – lacrimile, clipele -- / beţie a simţului total pentru a lua / locul dorinţei şi jindului / ce străluceşte ca un sex între crengi / în valea întunecată. Totuşi nu era noapte”.

     Mă întreb cu cine va fi semănând dintre poeţii noştri poetul basarabean; este terifiant şi grandilocvent, în dâra lui Macedonski, pamfletar o idee în maniera lui Ion Caraion. Dar, la interferenţa cu imperative contemporane şi pe măsura dotării sale, personal, stăruitor mitograf de îndrăzneli excentrice, precum o atestă această sextină voluptuos-dureroasă: “Şi dorm cu tine în lunga călătorie / dulce taină a tainelor, dar pasul / se amână, gestul cade, doar pentru / a-l împlini, fruct plin de lumină în faţa / dinţilor. Culorile fără abur au pierit / sufletele asasinilor au umplut oraşul”.

     Prin stratul de idei false despre poezie, placheta “Puncte de sprijin pentru suflet”, editată sub egida unei iniţiative faste actului artistic (numele firmei e acela al lui Ion Vinea) merge neabătut către repere de admirabilă validitate modernă, avertizează cititorul că avem în faţă un poet intolerant cu impostura, deopotrivă estetică şi sociologică. Cred deplin în cariera literară a lui Vlad Neagoe.

                                                                      Henri Zalis   (eseu publicat în revista Viaţa Românească, Bucureşti, 1999 )

“Râsul lui Dumnezeu îmi plânge pe umăr”

PORTRET ÎN MIŞCARE:

VLAD NEAGOE

     Cândva neguros, desfăşurându-se, totuşi, în albia optzecismului, debordant şi tumultuos, capabil de o gesticulaţie copleşitoare, gigantescă, la scară cosmică, Vlad Neagoe dovedeşte o teribilă forţă lirică. Robit poeziei până la fanatism, devenind chiar “un maniac” al ei (N. Ţone), basarabeanul fixat la Bucureşti prin 1995 vrea să mărturisească trecând “prin ochii lumii” şi nu-şi înfrânează pofta de scris. Credem şi noi că “puţină parcimonie” (vorba lui Radu Cange) n-ar strica. Dar zbaterile poetului, împingând imaginarul în suplicial se cuvin transmise cu febrilitate, eliberând o interioritate convulsivă. Legat de teluric, exersând registrul duios-grotesc (cum nota, pătrunzător, regretatul Radu G. Ţeposu), Vlad Neagoe palpează şi “stări cosmice”, obsedat – deopotrivă – de Geneză şi Apocalipsă; sau, astfel spus, împăcând terifianţa cu grandilocvenţa.

     Aşezat în prelungirea poemelor din Eudaimonia şi Aionios, adunând “armonii ale paradisului spiritual”, volumul Coenaesthesicon confirmă în poetul (care e şi prozator) Vlad Neagoe un creator puternic şi neliniştit, atins de un fior de religiozitate a misterului. Sensibilitatea poetului se revarsă cotropitor, într-o căutare fără istov, evidenţiind o dăruire nativă de o forţă copleşitoare, spuneam; lumea poeziei sale este însăşi viaţa, observa Al. Balaci şi, subscriind acestei păreri, vom descoperi în poetul-vizionar, spiritualizând Universul o voce puternică, de o frapantă originalitate, necunoscută (şi, astfel, nepreţuită) cum s-ar cuveni la scara contemporaneităţii. Recuperarea scriitorilor basarabeni obligă la acest efort editorial, beneficiind – în cazul lui Vlad Neagoe – şi de un cert suport axiologic.

     Să poposim însă asupra poemelor din Ochiul luminos, o plachetă scoasă de curând la editura Vinea (2002). Cum indică şi titlul, s-ar părea că autorul, decantându-şi trăirile, şi-a mai temperat furiile, însoţind “surâsul alergând pe căile surde” în armonii “încremenite” ce se împacă cu veacurile. Totuşi, eul nesăţios încearcă a-şi asuma intensiv, în volute largi, realitatea, deloc străin de pulsiunile fundamentale; sunetul funebru, cu deosebire, cutreieră acest lirism dezlănţuit, sedus – paradoxal – de miniaturism, dezvăluind un impuls artizanal, doritor a îmblânzi (“traduce”) forţa lirică în digitaţii catifelate. Trebuie să observăm că Vlad Neagoe (n. 2 martie 1952, în Tănătari – Căuşeni) nu este un experimentalist. Chiar dacă reorientarea poetizării e o evidenţă şi ultimul val poetic “milenarist” traversează, la noi, ceea ce Oct. Soviany numea “angoasa schimbării”, autorul Ochiului luminos nu este interesat nici de excesele conştiinţei teoretizante, nici de alinieri generaţioniste, exploatând – managerial – prin profitabile strategii, conflicte sau alianţe. În plus, să nu uităm, el vine de la Chişinău şi reuşeşte performanţa de a scrie totalmente eliberat de complexe şi obsesia sincronizărilor. Nu invocă, frecventând coarda patriotardă, trezirea românismului dar nici nu agreează lirismul anemic, de seră, lunecând pe suprafeţe postmoderne (nevibratile) sau îmbrăţişând poezia post-textualistă, redescoperind nevoia de dionisiac. Străin, aşadar, de bătălia canonică (a canoanelor), el transferă textului, eliberându-se, febra existenţială, ştiind prea bine că paradigmele trec iar poezia rămâne… Întrezărim, deci, o voce puternică, ivind un şir de cărţi masive, scriind în transă; un ins febril, având “cosmogonia în sânge” (cf. Radu G. Ţeposu), convins că jetul liric trebuie să inunde pagina. Şi, totuşi, încă neomologat deşi despre scriitura sa critici importanţi au rostit aprecieri măgulitoare. Dar formulând şi rezerve peste care nu putem trece.

Între timp, Vlad Neagoe încearcă să împace fervoarea sa interogativă, asmuţită de “disconfortul ontologic” (Apocalipsa, trezirea barbarilor, Basarabia-Babilon) cu moartea care “bâzâie”. Un neliniştit, întinzând spre tragism coarda nevrotică, dezlegând şuvoiul de imprecaţii pentru a poposi, ascultând concertul sideral, într-un décor funebru, cu râuri negre şi timpul care curge gol, în vecinătatea unui “înger păzitor” bocind. Iar poetul, confruntat cu “maşinăria perfecţionată a destinului” va recunoaşte: “Mă învârt singur în Casa Morţii / ca o torţă răspândind lumină în sânge”.

     Trecător prin “pustiul învăpăiat al iluziilor”, poetul simte “răsuflarea Infernului”. Şi o spune cu violenţă picturală. Colorând memoria cu “tuşuri abrupte”, el se închină la “altare obscure”. În acest univers coşmaresc, terifiant, metaforele-şoc slujesc unui interminabil şi frust monolog, dezvoltând o atitudine oximoronică  (cum s-a observat); dar lumea e bolnavă, duplicitară (până şi îngerul e “agent dublu”), rugăciunea “stă în gât”, poezia însăşi creşte contrastiv, paroxistic, ameninţată de spasmul cosmic.

     Am fi nedrepţi dacă nu am evidenţia cealaltă direcţie a liricii lui Vlad Neagoe, mai apăsată în textele de ultimă oră. Căutând înfrigurat “puncte de sprijin”, clamând neputinţa unui limbaj babilonic poetul pare a se regăsi în cuvânt. Iată, tăcerile devin donatoare de sens, cuvântul “descoperă rana” şi “talazul de cristal al plânsului”. Cel care nu era în lume  află, prin simbolismul religios, o poartă de acces; timpul sibilinic se vrea “lovit de lumină”, vestind renaşterea. Se lasă descifrat. Cuţitul destinului se înfige “în rana mântuirii”. Un dor divin îmbogăţeşte această fluturare de viaţă, izvodind versuri memorabile. Am putea, fragmentar, cita de oriunde. Fiindcă poetul, ajuns la lăcrimarul înţelepciunii  descoperă “acvariul cu ape moarte”, “cadavrul clipei” dar şi frumuseţea originară, matricea divină. Încât acest mozaic liric, explorând în poeme concentrate, în vecinătatea haiku-ului, peisaje metafizice închide tensiunea spre un “dincolo”. Vom zice, alături de Oct. Soviany, că autorul Ochiului luminos, ispitit de metafora zborului îşi propune acum o experienţă a limitelor. Un pariu greu, sinucigaş. Vlad Neagoe are o mare şansă: urmează a fi descoperit. (Eseu publicat in revista Convorbiri literare, nr 12 (132) decembrie 2006, pag. 64-65, prefaţă la volumul Sfere precum epopeea, Ed. Nouă, Bucureşti, 2007)

                                     ADRIAN DINU RACHIERU  

 

 

 

 

 

 

SUBLIME

            După ani, Vlad Neagoe ar trebui să ţină de primele contingente optzeciste; după scris însă, el se ataşează programatic şi temperamental (de nu chiar structural) unui vizionarism de descendenţă romantică imediată şi stridentă. Vizionarismul lui are o conduită mesianică sui generis iar stihialul încă mai agită metafora, îndreptată deopotrivă spre cereşti şi lumeşti, vizate în sinteza oximoronului. Principiul poetic e centrat – ori chiar restrîns exclusiv – pe incantaţie, iar oracularul acoperă toată dicţia. Cînd febra imaginativă e mai aprinsă, sublimele vînate de obicei sînt afectate de spasme expresioniste, încadrate însă într-un elan muzical al revelaţiei. Cînd pornirile profetice se inspiră din iritaţii morale, entuziasmul trece pe apostrofa grotescă, luată însă şi ea de valul mare al incantaţiei. Vlad Neagoe cultivă, fără îndoială, un anacronism ofensiv, tot pe-atît de premeditat pe cît de genuin. Romantica lui nu e însă inocentă, ci mai degrabă polemică şi adesea dedublată ori chiar angajată în afurisenia poeticilor de laborator (cum ar fi cele textualiste). Retroversiunea e folosită însă aici revoluţionar, provocator. Insurecţia lui e o restauraţie, o recesiune în criteriul vaticinar, cu tot ce implică aceasta ca risc şi emfază. Şi nu implică puţine în acest sens. Poezia lui Vlad Neagoe e o aventură a suflului. Şi cantitativ – căci ea se traduce într-o creaţie prolifică de sublime – şi constitutiv. Numai printr-un elan care transcende inabilităţile - şi instituţia ca atare a rafinamentului şi supravegherii - se pot justifica unele accidente de expresie. Starea împinge de la spate discursul, revărsîndu-l în torente. Freatica vizionară presează incontinent, cu o energie scutită de depresii sau căderi. Ea ţine limbajul într-o infatuare de flamă şi zoreşte mereu înainte. Calitatea suverană a poeticii lui Vlad Neagoe fiind chiar suflul, aceasta nu se poate decît precipita într-o discursivitate supraexcitată.

            Pe de altă parte, şi reţeta preferată a poetului încurajează astfel de disonanţe ale viziunii. Vlad Neagoe pune, obişnuit, realităţile domestice în peripeţie metafizică. Procesarea vizionară a casnicelor se face prin tensionarea lor, fie iluminată, fie angoasată, dacă nu se poate în ambele feluri deodată. Dilataţia corporealelor în himeric şi injecţia de fatalitate scoate temele intime din condiţia lor şi le aruncă în spasmatic. Oprimarea metafizică (uneori fericită, alteori traumatică) a domesticităţii se face prin recondiţionarea limbajului, prin inducţia de dramă şi prin vecinătatea contaminată a fragilităţii cu violenţa. Tandreţile sînt reciclate pe năprasnic şi scena de interior sare pe ecrane cosmice ori destinale. De aceea viziunea lui Vlad Neagoe e ridicată din principii combative, de contrast rezolut: “Mareea fatală, sudoarea mîinilor şi a frunţii,/ o încăierare a dragostei şi morţii sub vălul/ duioşiei apei transparente într-un spaţiu adînc/ unde te afli – ochi negri, ochi albaştri la pîndă/ mîinile molatice împleticindu-se, energice tentacule/ sînt gata să prindă prada; numai lacrima singură/ se proscrie din astă lume cînd cortegiul dădu cotul” (din vol. Coenaesthesicon, Ed. Vinea, 2000). Percepţia alarmată a lumii pune şi stările în dimensiuni convulsive, dar în bună măsură această condiţie traumatică e operă de limbaj virulent şi de utilizare literală a tropilor: "Iarăşi tu, singurătate, bubui, te clatini/ în turnul înalt te izbeşti cu capul de zid:/ soarele portocaliu cîmpul tăindu-l de-a/ lungul ca un fantastic exerciţiu al libertăţii” etc. (acelaşi volum). Nu în ultimul rînd în contul suflului trebuie trecută şi expansivitatea epitetială a imaginaţiei, în care epitetul e folosit cînd în culoare benignă, cînd în culoare malefică: “Sfîşiere atroce ca un trosnet de cracă/ era infamă pierderea rapace răsucindu-se/ în umbra zbîrcitului zid potrivind un surîs/ aducînd în amurg cîntătoare rîuri” etc. Arcanele majore ce urmează abia a fi date în vileag stau, deci, în acelaşi rînd cu volumele anterioare, căci emisia egală a suflului ţine poetica lui Vlad Neagoe într-un fel de încremenire vivace. Vlad Neagoe suferă de o febră care nu trece, dar nici nu evoluează. Iar dialectica ei se consumă între iluminare şi spasm. Nu-ncape vorbă că spasmele sînt adesea iluminante, iar iluminările spasmatice.

            Despre poet au dat referinţe admirabile doi dintre cei mai pricepuţi comentatori de poezie. Puncte-le de sprijin… din 1999 se deschid în acordurile aproape înflăcărate ale lui Radu G. Ţeposu: “Vlad Neagoe are cosmogonia în sînge. Închipuirea sa e inflamată de spectacole terifiante, de convulsii metafizice, de explozii galactice. Imaginarul său pare o împreunare nupţială a elementelor. Mag şi explorator celest, poetul desfăşoară o gesticulaţie grandilocventă, de obîrşie romantică, se deghizează în instanţă cosmică, veghind spectacolul terestru al umanităţii. Senzaţia de disconfort ontologic, de rătăcire nevrotică vine din interferenţa, aproape suprarealistă, a simbolurilor”. Oricît ar părea de entuziastă, această descriere e corectă (cel puţin luată ca simplă descriere). Nu mai puţin elan empatic pune, în prefaţa la Coenaesthesicon, Octavian Soviany, pentru care “în textele lui Vlad Neagoe poezia pare să-şi fi regăsit ceva din demnitatea de organ al cunoaşterii metafizice, iar, odată cu aceasta, tonalitatea faustiană şi vocaţia tragicului. Poemele autorului vor circumscrie în consecinţă stări cosmice, se cristalizează în viziuni bîntuite de vedenii eschatologice şi de prezenţa îngerilor malefici sau consemnează, dimpotrivă, momentele aurorale ale universului, într-o succesiune de geneze şi năruiri apocaliptice care reprezintă expresia unei vibraţii primordiale”. Pentru acelaşi, în încheiere, poetul e un “suflet mistic, urmărit de himera unei lirici a absolutului”. O poezie care pătimeşte de contraste şi se hrăneşte din “antinomii” radicale, puse să se sfîşie între ele spre a scoate un spectacol palpitant, în dramatic, al eului. Recuzita acestor atrocităţi cu ieşire imediată în metafizic, în mîntuire sau armonie cu elementele, nu e, desigur, nouă. Dar scenariul prigoanei existenţiale, mărginit de aspiraţia salvatoare, are impetuozitate: “…anotimpuri antinomice/ îmi umplu sufletul surprins în palpitare cu glasul/ de cristal, mă smulg ca pe-o stîncă din peretele/ vertical al muntelui către o tainică îmbrăţişare-n/ vîltoarea grohotişului unde fiecare piatră mărturiseşte/ simţirea adîncurilor dînd consimţămînt”. Avalanşa de expresii romantice e implicată acum – nu peste tot, fireşte – într-o peripeţie expresionistă. Vocaţia sintezei dintre traumă şi suavitate e afectată însă şi în astfel de cazuri de un vocabular patetic, încă nu saturat de sîngele vărsat de poet cu generozitate epopeică. Dar angoasa devine protagonista unor discursuri tot mai mult alimentate de entropie, în contrapartidă la fulminanţa iluminărilor: “Mă istoveşte punctul negru privindu-mă/ mă pîndeşte astfel pînă se luminează de ziuă/ pînă începe să vorbească cuvinte cu limbi roşii/ afară punctul gol care se umple cu sîngele luminii/ şi lasă mici desene pe pieliţa sufletului sfinţit/ şi balsame adormitoare aduce iubita şi licorile ei se scurg/ în mine ca din tija unui mac secţionat şi punctul/ ca o capsulă ne-nchide şi ne cufundă-n somn”. Vlad Neagoe e deprins să strîngă într-un singur arc capetele antagonice ale viziunii şi atitudinii sale. El ţine să ruleze un suflu ardent pe principiul oximoronului. De aceea contrastele sînt exaltate, iar vecinătăţile de tonalitate imaginativă sînt violente. Dar mersul romantismului spre expresionism arată că, totuşi, statu quo-ul nu e definitiv nici în egalitatea de suflu a volumelor. Anxietatea persuadează viziunea cel puţin tot atît cît şi exaltaţiunea. Partiturile lor se mai despart cîteodată, dar poetul preferă să persevereze în conflictul ireductibil. Incantaţia de contraste e formula lui dominantă, de nu singură. (Prefaţă la volumul Arcane Majore, Ed. Nouă, Bucureşti, 2006)

                                                                                    Al. Cistelecan         

  

Val CONDURACHE

                           Un poet ermetic

     Vlad Neagoe este poet, eseist, prozator, traducător. A tipărit volumele de poezie Memoria cuvintelor, Vorbirea care vede, Recviem pentru inimă de zeu, Eudaimonia, Cartea Babilonului, Puncte de sprijin pentru suflet, Coenaesthesicon, Aionios, iar acum ne propune Zvonuri şi tăceri. Foarte consistent, acest volum este o radiografie interioară de un lirism cu totul neobişnuit. Poetul este orga prin care suflă toate cuvintele şi imaginile într-un regim mai degrabă oniric. Ermetică, această poezie pare litania unui sacerdot care măsoară distanţa de la lut şi până la cer în imagini care traduc sentimente nedesluşite. Din lava cuvintelor nu apar construcţii lirice, ci imagini fulgurante, colaje fantastice, vivisecţii încărcate de sublim şi oroare. Textul e supraîncărcat de tensiunea trăitului şi marchează un traseu în totalitate experimental. Înlăuntrul fiecărui capitol se ghemuiesc, speriate, sentimente generice, care cresc precum o ciupercă până ajung să acopere tot câmpul lecturii. Poezia este un zumzet celest, din care meteoriţii cad în cuvinte. E o mare ordine în această poezie care se ordonează după logica abstractă din hai-ku, unde cuvintele pare că prind în ţesătura lor inefabilul: “Niciodată nu vei vedea fiinţe ce te alcătuiesc”; “toamnă cuminte, dor de moarte / rău-ngălbenit pe frunze - / în alcătuirea aerului te mistui”.

     Vlad Neagoe nu vrea să numească nenumitul, dar vrea să-l prindă în plasa poeziei lui ca pe un fluture. Poezia lui este şi metafizică, în măsura în care îşi strigă întrebările către un cer care tace, şi îndrăgostită de propriul discurs, comentându-se din mers, rostindu-se în sine (“cuvânt, o să apari în durere îmbrăcat, de flăcări înconjurat şi viu în străvezime”). Claviatura pe care cântă Vlad Neagoe acoperă toată vibraţia unei fiinţe care nici măcar nu-şi propune să se desluşească, ci numai să se exprime. Nu înţelegerea a ceea ce se petrece cu sine şi în sine îl interesează pe poet, ci formularea ermetică a muţeniei care ne însoţeşte fiinţa de-a lungul existenţei. Nici nu exprimăm, nici nu suntem auziţi. Cam acesta este mesajul lui Vlad Neagoe, al cărui monolog transmite tristeţea de a vorbi în deşert. Atingerea de absolut nu diferă de atingerea de praful cotidianului şi orice rugăciune adresată sau strigată spre cer nu este alta decât aceea plânsă în lut: “din cădere-n cădere / omul şi-a încheiat / singur istoria ce le-a dăruit aerul său / şi calea până la El a făcut păcat în locul / nostru, a desfăşurat gloria la loc să ne facă / printr-o pedeapsă şi-o victimă în gloria / veşnică – dar din cădere-n cădere vă lepădaţi mereu de El şi-L pisaţi / în perla beată a îndoielii, îndemnând / mâna asasinului să-şi facă treaba bine / întorcându-vă-n antice oglinzi amestecaţi / cu pierdute fanfare, cu pofte afurisite / flăcările iadului tivind – nesfârşit vă ghemuiţi sub pielea sterpelor nopţi, / culoarea zâmbetului afişat nu durează – pe unde va pătrunde vântul nou / se-aliniază velele jindului din cădere în cădere”.

     Vibraţia de care este cuprinsă această poezie atinge toată claviatura care leagă cerul de pământ. Visatul şi nevisatul stau alături: “Un dangăt de clopot: / nu se ştie ce timp răsare / în zarea tăcerii parcă / aievea-i lumea visată”. Dorul de moarte arde, în mijlocul viselor rămâne o inefabilă mireasmă de busuioc. Obsesia “aurorii” este “floarea de romaniţă” care împrăştie fulgi şi pulbere de aur. În nemişcarea ei, Dumnezeu tace. Poezia lui Vlad Neagoe pare a fi un pastel, unde Dumnezeu se ascunde sub toate măştile posibile şi unde omul este un trimis şi mai absurd pe lume, aflat în căutarea unui sens. Universul tace, doar poezia vorbeşte despre această tăcere: “cuvânt, o să apari în durere îmbrăcat / de flăcări înconjurat şi viu în străvezime, / trăind în lumină lumină fiind în desăvârşire / înmiresmată vei trece fără vreun semn / în cuvinte în topirea noastră în roşia lumină”. Aş cita mai mult din această poezie care îşi caută sensul între cuvinte inspirate. Ea lasă impresia că poate exprima mai mult decât o pot face cuvintele în care se împotmoleşte. Dau doar câteva exemple: “Desenaţi cu grafitti pe zid / sânii unei femei atacă astăzi / năruite de pudoare, cerşetorii / raşi în cap, rânjetul sărăntocilor / ce sare de pe un mamelon pe altul, / de pe un obraz pe altul până apare / fiara dragostei, făptura ei alungită / fără asemuire sub perete se-njunghie; / sub sâni cântau cutii muzicale / ca şi cum litania nu s-ar sfârşi”. Şi alt citat: “Aceeaşi febră amară / dorinţă şi părere de rău / submină puterea cuvintelor”. Şi încă un fragment: “Ca o fântână din cer cade / părul tău lung în cascade, / corpul tău zace-n cuprins, / câteva vorbe copilăroase / îmi picură pe mâini / de odihnă la umbra grădinilor”. Poezia lui Vlad Neagoe seamănă

foarte mult cu un tablou de Magritte. (Prefaţă la volumul Zvonuri şi tăceri , Ed. Nouă, Bucureşti, 2006)

Poezia lui Vlad Neagoe e un amestec foarte ciudat, dar fericit, de haiku, dicteu automat, inspiraţie şi metapoezie. Versurile îşi conţin comentariul de parcă o mână ar scrie imaginea şi cealaltă ar adăuga, între rânduri, între cuvinte, sensul aascuns: „Nevăzut de ochii frumuseţii şi ai artei / îşi poartă tragic visul, îl aude pe Dumnezeu / izbucnind în râs: îi va restitui bucuria / pierdută plutind peste acoperişul ei, / izvorul unei lungi cugetări amare, merge / pe drumul de cristal învăluit în haina / tăcerii, nu rabdă ca de păsările libere / să fie privit e de neatins pentru el însuşi / prin a fi foc prin viaţa noastră dormind, / arderea-i regenerează enigma numai el / îi aude pe cei slabi căzând: e prea frumos / pentru a-i ridica un semn de penitenţă, / coboară scările pe ruinele fostului regat / cu o mutră teribilă, orice rest, orice ciob / îl răneşte până şi cu armonia noii simfonii / care promite în ultimul moment, să fim / mereu salvaţi, iar tu, iubire, stai în cerul / tău inertă, iar drumul / se umple de zări ce invidiază flămânzii”. Poemul se intitulează chiar, Zeul ascuns de parcă în spatele realităţii pe care o vedem s-ar proiecta pe o pânză un joc de umbre chinezeşti.

Din haiku, Vlad Neagoe preia acea construcţie de imagine prescurtată, cu linia în stampa japoneză, unde pasărea încremeneşte în zbor, având doar o jumătate de aripă, muntele de la orizont e vaporos ca un nor fără consistenţă, iar arborele pare mai degrabă un bonsai. Iată o astfel de stampă-haiku: „Albeaţa fugară / arcuieşte creasta lumii / albastrosul îmbrăţişează / negrul deşert al mării”.

Deşi extrem de cerebrală, această poezie pare smulsă din apele subconştientului, unde nu numai visul este transcris, dar şi o întreagă filosofie a imaginii, totul într-o rostire discontinuă, fragmentată, dar de o logică impecabilă şi cu un pregnant caracter epic: „Femeia în dans / a redus la neant / amprenta zeilor / care i-au strivit inima / de-o iubire năpraznică / nu mai călca pe pietrele / mărunţilor morţi, / genunchii ei sunt o adiere / de mare îndrăgostită”.

Vlad Neagoe este un poet ajuns la deplina maturitate, anxios şi profund, sensibil şi racordat la temele fundamentale ale poeziei. (Postfaţă la volumul Tăcerea celui mai înalt cuvânt, Editura Nouă, Bucureşti, 2006)

                                                                                 Val Condurache

Poezia lui Vlad Neagoe este de o invenție fantastică, o replică la poezia postmodernă. El supune întreaga pulsație emotivă a evenimentelor trăite nemijlocit unei maxime condensări verbale. El este un spirit înzestrat cu toate darurile. Geniul său natural format din sensibilitate, ironie, imaginație și clarviziune construiește pasional arhitecturi infinit variate și splendide. Luciditatea și ironia reduc sau anulează cuplul inseparabil al nenorocirii și al speranței. Poezia lui Vlad Neagoe mereu tinde să se transforme într-o mișcare muzicală, armonioasă și amplă printr-un neîncetat joc al spiritului. În același timp poezia sa este sobră și gravă. Nucleul acestei poezii este o emoție clocotitoare extazul în primele lui avânturi. Vlad Neagoe scrie un ansamblu de opere vii. Poemele sale sunt infernul, purgatoriul și paradisul în egală măsură. Pentru autor înseamnă viziunea ordinii divine văzute de aici dintr-o lume de naufragiați în afara istoriei. Ea este percepere instantanee a fuziunii dintre ordinea naturală (divină) și cea umană – toate cele ce există sunt lumina. Viziunea lui Neagoe nu e nici libertatea nici egalitatea, ci grandoare și dreptate pentru cei năpăstuiți, nostalgică iubire mântuitoare. Alchimia sa verbală e extraordinară, fără precedent.

DAVID STEWART, AMAZON

Lettura e analisi del testo
[Eudaimonia – Vlad Neagoe]

Il lettore si ritrova a leggere una raccolta di poesie a rima sciolta ispirate dai
sentimenti, in particolar modo all’amore.
Il lettore apprezza l’intensità con cui l’autore tratta gli argomenti presi in
considerazione dalla sua poetica, con cui ci illustra il profondo del suo animo, il
suo pensiero e con cui ci racconta ciò che la sua sensibilità di poeta ha saputo
cogliere.
Il suo stile è ricercato e classico, pur conservando un’innovativa freschezza: l’uso
delle figure retoriche, quasi sempre dedicate alla natura, i giochi di parole, fanno
sì che ogni lettore possa capire e figurarsi nella mente ciò che le parole dell’autore
vogliono intendere, in questo modo ogni riga di ogni poesia ci racconta una storia,
ci descrive uno stato d’animo, un momento indelebile, ci fa provare o ricordare
una sensazione già provata sulla nostra stessa pelle.
Non risulta difficile quindi per il lettore immedesimarsi nelle parole dell’autore,
riconoscersi in ciò che descrive o anche solo fare esperienza di queste poesie, vuoi
perché ci parlano di emozioni che ben conosciamo, vuoi perché ne condividiamo
i pensieri o magari le esperienze che raccontano: leggere questo testo significa
scoprire una poetica profonda e delicata, che sa esprimere sensazioni e punti di
vista in modo puntuale, che sa prendersi il tempo di dilungarsi in dettagli e
descrizioni, che sa tradurre in poesia sensazioni e stati d’animo, che sa mostrare
la determinazione e contemporaneamente la fragilità di un uomo.
La lettura procede leggera e piacevole: il testo ci dà il tempo di metabolizzare le
parole dell'autore e trovare un po’ di noi stessi e del nostro pensiero nello sguardo

poetico di un’altra persona.