NU SE MAI SCHIMBĂ NIMENI LA FAȚĂ

 

***

Și codrul de ceară

miroase a căcat ‒

vin zile monstruoase

în zar ondulator

de-acum plătești dijmă

pe viață, nu se mai

schimbă nimeni la față.

CARALII MULTIPLI, MUTANȚI

 

Caraliii Gulagului și caraliii Aușvițului

cu metodele lor vesele (adevărul e infernal)

cu gurile cleioase cu limbile păroase

cu care cred ei că țin mereu în suspensie

oamenii și națiunile, bastarzi ai lui Hitler

și bastarzi ai lui Beria se-ndoapă cu sânge

și bani, înșiră sufletele oamenilor pe garduri

de sârmă ghimpoasă ca pe obiele se câine

și s-alintă unul pe altul. Sunt înconjurați

de puzderii de fluturi țigănești și furnici

țigănești care pătrund în case prin toate

crăpăturile mâncând și distrugând tot

laolaltă cu gustul păcatului, cu repulsia

rusului de a accepta Dreptul și Statul

vin val vârtej, vai vouă robi nemernici

caralii grași sopon, cu râs spumos,

cu bulbuci, vă vorbesc de bine, vă laudă

vai vouă, lichele plecate, slugarnice,

zgârcite cu priviri sperioase și supuse

și felul fățarnic și tânguitor, îngăduitor

le-mbălați mâna și obrazul sărutându-i

pe buze moi și groase grohăind că totu-i

zadarnic, întinși pe spate ca niște câini

care se culcă repede la o vorbă scuipată

fățarnic, vă povârniți, vă cocârjați

în noapte îndurați totul, vă obișnuiți

cu de toate și-așa vine și vă ia apa

cu tot cu nebunele absurdități și neputințe

iar caraliii veseli se joacă viclean cu voi,

acești păianjeni însemnați cu cruce

n-ar vrea să trăiască fără voi, nemernici

care le dăruiți sângele, carnea voastră

de pe oase nici nu sperați la tăișul judecății

la ce este sănătos și sfânt ‒ vă-ndoapă

cu minciuni ziua-n amiaza mare ‒ iată

că vine Preschimbarea și veți duce-o

boierește Răul lașilor: se urăsc pe ei înșiși

cu disperare, se autonimicesc în accese

de febră intermitent iar caraliii îi biciuiesc   

ca pe niște curve satanizate. La ce bun

să-i amintești unui muribund că va muri

pe malul unei râpe cu un gând fără viitor?

A fi român ‒ o dramoletă fără semnificație,

fără chip, un pumn de cenușă.

BASTARZII ȚIGANULUI CEAȘCĂ (POEZIE DE WLADIMIR BERLINSKY)

 

***

Bastarzii țiganului Ceașcă stau

pe chinci lingându-și limba

unul la altul împletindu-le

într-o tragică încurcătură

e prea înceată ora ca să fie

un fulger pătimaș ca să se vadă

din nou păduchi reînviați, fudui

și nesătui o bucățică de gunoi

pe pieptul țării și-ntr-o preascurtă

clipă se transformă în câini turbați

și se-ascund în haznale de latrine

și pun la cale nimiciri, prăbușiri

ruinări. Nu-mi place cine sunt,

ce par. Aș vrea să-i trimit la dracuʹ

îmi taie toate căile, aștept ca de mine

să-și fi pierdut până și amintirea.

Fantomatici plutesc în adieri de vânt.

Liber ca fulgerul nu mă pot prinde.

O pală de vânt oi fi poate și eu fără

să știu. Dimineața îi văd pe acești

păduchi mergând în șir indian

precum langustele pe fundul oceanului

neabătuți, înainte spre altă transfigurare.   

NORDUL ALUNECĂ SPRE SUD (POEZIE DE WLADIMIR BERLINSKY)

 

***

Nordul alunecă spre Sud

un înger a coborât din ceruri

aduce o dimineață nemișcată

ca pacea ‒ e atât de trist să fii

un demnitar, animal public,

e strașnic de obositor să fii

placat cu promisiuni și speranțe

nu se știe dacă îngerul are pene

ca păsările dacă are pe aripi

semne tainice.

UN CANIBALISM STATORNIC (POEZIE DE WLADIMIR BERLINSKY)

 

***

Aici străini deslușiră

un canibalism statornic

aici te cosește și te-nghite

orice șacal handicapat,

calic, olog care crede

că are picioare de rinocer

și care te pândește triumfător

ți se așează mereu în spate

gata să facă un salt

în urma lui pădurile albastre

galopează pierdute.    

DUPĂ O SUTĂ DE ANI DE COMUNISM (POEZIE DE WLADIMIR BERLINSKY)

***

După o sută de ani de comunism

de viață cu ștreangul tras la gât

nimenea nu cunoaște locul morților

agonie jucată acolo cu bucuria

exterminării, nemișcată ca o stâncă

uriașă ca o piramidă pustie

triumfătoarele dolii s-au dus

în Siberii, în adâncul măduvei

oaselor, străini adepți ai măcelurilor

precum carnea în sânge cu muștar

silabisind ca Sibila solitară scriere

a vechilor morți se scarpină

în vârful nasului, nostalgici

după o halcă de carne de om

lăsată să putrezească în mlaștini.

Există oare o dimineață într-o țară

neștiută unde sufletele morților

să-și afle un cuib așa cum carnea

mestecată de bolșevici stă între

dinții lor și păsări cu cioc de oțel

le-o ciugulesc le curăță gura

ca pe o groapă de gunoi? Învățatul

care coboară din ceruri va afla

în această pustietate a morții

o noapte de piatră.  

CÂINII CĂLĂILOR (POEZIE DE WLADIMIR BERLINSKY)

 

***

Câinii călăilor se țin după mine

ca din greșeală îmi sar la jugulară

Tatăl luminilor mă trece vadul

dincolo nu este umbră de mutare

acolo va naște patria visată

inima canibalilor este lovită

și se usucă întocmai ca iarba pe coastă.

AJUTOR PENTRU UN POET SĂRAC

 Cine are bunăvoința să mă ajute, vă rog frumos să virați o sumă de bani de pe aplicațiile bancare personale la următorul număr de card: 

Visa classic

4140 4970 7676 5008

Nume înscris pe card: VLAD NEAGOE 

OPTZECIȘTI OR CLONȚ‒MUTANȚI

 

În groapa comună a literaturii

optzeciștii în lâncezire vermină

cântă-n traheea aceluiași trombon

hîș, șîș, pîs, cîș-șșșșș, și toți

cu fața înainte către caraliul‒șef

larve ieșite din mormânt

și se târîie spre nicăieri.

Din nefericire e numai un sughiț

puturos de curvă fără niciun ritm.

Groapa comună scoate fum

într-un negru-întunegru.  

TUDOR ARGHEZI

 

Mișca Cimpoi, bou din născare, gîgăacademician a spus beat la întâmplare un adevăr: Tudor Arghezi, om mare a urcat pe-o treaptă, dar nici n-a încercat să gândească, a potrivit cuvinte și rime la plezneală și parcă i-a ieșit ceva care să-l măgulească.

LUCIAN BLAGA

 

Toată lumea știe că liricitatea și liricitațiunea lui Lucian  Blaga e nulă, e compusă din niște cuvinte căutate care se îmbucă ridicol, prostește, vezi deseori cum vocabula se transformă în cifră, în formulă, iar versurile par să aparțină de regnul animal ori vegetal când prin cuvinte nu circulă fluidul emoției cum nu circulă seva printr-un copac uscat oricât de inedite vor fi părut la alcătuire. Culmea, dar și gândirea filozofică e prostească. De ce l-au botezat poet? ‒ E din Ardeal, mi se spune, dar Ardealul e musai să aibă un poet fiindcă Ardealul e al nostru. În mintea mea s-a lățit un atom de tăcere. Nu mai spun nimic cuvintele lui. Ce să faci cu ele? Întreaga lui literatură e o prăpastie. Blaga exersează un corp de Olisbos pe care l-a îndrăgit apoi l-a înțeles. Cuvintele lui nu au nicio tangență cu Ființa.

UCIGAȘII STAU ÎN INFERN (AUTOR: POETUL WLADIMIR BERLINSKY)

 

***

Ucigașii stau în infern

înșirați ca peștii uscați

pe ață în fum. Bolșevicul

cu oasele trosnind în chinuri

și-a ridicat ochii beliți

și n-a văzut nimic. Bolșevicii

stau numai cu ochii beliți

așa ca negustorii.  

ÎMI CAUT IARĂȘI CASA

 

***

Îmi caut iarăși casa curată lună

o găsesc pângărită, vestala

moartă-n vatră pereții mânjiți

cu scârnă, lumina tulbure,

urme de vandali bolșevici

peste icoana mamei și zorii

au fugit și nu mă mai caută.

Adu-mi puțină răcoare, Doamne,

dacă vrei, dacă te-nduri:

hoarda s-a instalat în casa mea  

temeinic și nu mai suntem

pe lumea aceasta.

CEL DINTÂI ȘI CEL DIN URMĂ

 

***

Ca o suflare de aur albastru

vine cel dintâi și cel din urmă.

Am fost mort și iată sunt viu

în vecii vecilor. El mă confirmă

ca un prieten în ciuda deosebirilor

esențiale. Am avut în jur filosofi

calici. S. nu e decât un tuberculos

fără organ sexual. N. nu e decât

un paralitic general și nu-și poate

rupe ochii de la mâinile sale

cu degetele desfăcute. M. nu e decât

un epileptic. B. și-a iubit mama

cu o dragoste vinovată, M. prezintă

toate stigmatele unui paricid și e

degenerat. L.N. e inginerul, medicul

morților care-și închipuie că a descifrat

secretul geniului și se încăpățânează

să intre în pământ or pământul

nu-l primește din cauza milioanelor

de morți pe care le-a produs

sus urmașul lui frânge coloana

vertebrală a debilului copil.

Aceștia strâng gardul de sârmă

ghimpată ca pe o cămașă de forță

dar eu sunt viu.      

PUȘCĂRIA SOVIETICĂ, AUTOR: POETUL WLADIMIR BERLINSKY

 

***

Pușcăria sovietică echipată

cu ucigași de milioane și milioane

de oameni fără să-și imagineze

măcar o vină cât de cât concretă

striveau omul ca pe un fruct de cazia

ca să-și sloboadă mirozna și asta

producându-le criminalilor orgasm

calici la spirit și fără de suflet

acești sovietici nu vorbeau decât

despre lichidări, de sugrumări,

de lagăre despre viermi și victorii

și-o rasă de viermi din Occident

le ridica osanale cum că bolșevicii

aduc fericirea pe pământ ‒ era

și este o întoarcere la timpurile

când se sacrifica om pe om

și mâncau carne prăjită în cinstea

zeului. Azi aceeași canibali bolșevici

de rasă aleasă dau cu bombe peste

îngrămădiri de oameni și culeg

carnea prăjită de fosfor direct

de pe câmp. Și nu mai vorbesc

de epitafuri și nu mai vorbesc

despre tragedii, ci numai de cât

de mult sunt oamenii de fericiți.

Lumea consideră bolșevicul umflat

un dușman placat cu grele blindaje  

tot gândindu-se cum să-l spargă.

”Putem trăi bine și sub pământ”,

și-au scris devizul bolșevicii.

IL DUCE DI ROMANIA AUTOR: POETUL WLADIMIR BERLINSKY

 

Il Duce di Romania se duce de acasă

cu un superavion el și baba lui uscată

cu zece ani mai în vârstă, se duce

cu sânge de-acasă stors de la mizerabili

se duce în Zanzibar să se scalde în sângele

de-acasă împreună cu baba lui, sterpi

amândoi. Apoi se deplasează-n pustiu

unde ducele-tigru prinde o căprioară

saigak, o fute din fugă apoi îi suge

sângele cu țeava de stuc, apoi o jupoaie

și-o mănâncă singur crudă și baba-l

aplaudă și aborigenii râd și bat din palme

că e mai bun ca al ei, că ducele di Romania

este unul de-ai lor și ducele se-ntoarce acasă

vesel și spune că a adus cu el toată Africa

și că va continua să facă băi în sânge

pentru a-l face fertil și așa românii sunt

fericiți ‒ Ce căprioare! Îs bune-n draci!,

rânji ducele.    

EMINESCU POET NAȚIONAL

 

Eminescu e poet național, e românul absolut, e geniul absolut, e omul absolut. Eminescu e totul plus România. Așa se spune. Asta e limba lui Eminescu. Asta e țara lui Eminescu etc. Dar cum stau lucrurile în realitate? În primul rând Eminescu nu e citit. Cui nu-i este lene îl scuipă. Erembi din Orient îl mânjesc prin ziare. Academia l-a cocoșat cu 12 tomuri scrise de gazetarii secolului, cu scrisori de dragoste etc. ca să aibă volum de geniu. Dar dacă e geniu și-i poet național de ce nu are o capelă cu un bust expresiv lucrat de un sculptor de geniu? De ce nu e un premiu Eminescu internațional în valoare de măcar 100 000 de euro? (Anual se fură 5 miliarde de euro din buget). De ce nu există un club Eminescu unde să-i citească și să-i traducă opera genială?  De ce nu-i găsești opera tradusă în nicio bibliotecă europeană sau americană? De ce România are nevoie de un geniu? Pentru că ungurii și bulgarii zic că-i populată de sălbatici. Mă mir că acasă lui Mihai Eminescu nu i se dă toată cinstirea ce i se cuvine parcă ar fi străin în țară străină. Așa stând lucrurile mie îmi vine să zic că aceasta nu este țara lui Eminescu, ci țara lui Pula lui Hogea. De ce numai se zbiară, dar nu se face nimic esențial?

LIBERTATEA

 

***

Pe câmp tancul care se răsucește

și se unduiește ca un miriapod

geme că este separat. La un atac

se va odihni pe pajiștile de vară

printre soldații morți ‒ libertatea

e dreptul de a muri, ca și cum

omul ar trebui să aleagă neapărat

între înjosire și pedeapsă.

Aici zac zilele morții noastre.

FUGĂ, FUGĂ

 

***

Fugă, fugă

pașii tăi împlinească-se

în ceea ce erai

înainte de a-ți cunoaște părinții.  

CIUDĂȚENIILE ISTORIEI

 

Iară mortul n-a murit

numaʹ o țîr s-o adormit

pegră neagră stă de veghe

fu călău, câine turbat și este

acest lamentabil Nefârtate

rânjește atroce întins pe spate

dimon s-a făcut în mormânt

dar cu treabă mare-n lume

bani, huzur și sânge suge

din vina lui mereu ne-ntoarcem

în surghiun, în robie nu mai

apucăm s-ajungem la fereastră

iar câinelui harhăr prea des

îi oferă prânzul funerar i-aduc

jertfe cu nemiluita, orchestre

și guri cârpite îi cântă ”Alleluia!”

iar ”secu” ne privește cu gură

putredă, cu ochi bulbucați

întocmai așa cum se visa

în țîra de-ncăpere urlându-și

coșmarul de durere handicapată.

Acest câine al morții va fi adus

din nou la starea primitivă

de fiu al diavolului ‒ uite

mortul n-a murit numaʹ o țîr

a adormit ca-ntr-o tânără

căsnicie și nici nu-i pare

că va pieri.  

SATRAP RESUSCITAT

 

***

Satrap resuscitat

păduche reînviat,

parvenit fără scrupule ‒

un boț de gunoi

privind moartea

cu ochii mici, suspicioși

care pândesc ca o fiară

înainte de moarte ‒ nici

o ușă nu se deschide

pentru un eventual oaspete.  

SENTINȚĂ ‒ FILOSOFII ROMÂNI DE AZI

 

Filosofii rrromâni de azi pe un sfert jumătate au morgă de general rus bine hrănit, ghiftuit, plesnind de ură se comportă ca un ocupant gata să lichideze pe oricine oricând nepedepsit ‒ această rasă de dinozauri degenerați este întreținută de stat ca o bombă chimică necesară, dar ea fâsâie și scapă în aer toxinele sub presiunea timpului.

NORODUL ROMÂN

 

O bandă de ucigași

și o turmă nesimțită ‒,

scapă cine poate.

GEDICHTE VON WLADIMIR BERLINSKY

 

Gedichte von Wladimir Berlinsky, übersetzt aus dem Rumänischen von Liviu Berlinsky

 

HÖLDERLIN

 

Vom Türmchen aus das Fließen des Flusses Neckar

betrachtend, neben dem Häuschen des Zimmermanns

Zimmer, ich sehe ihn reden mit Hölderlin,

geisteskrank seiend, und ich höre sie:

‒ Warum kümmerst du dich um mich, ich seiend

ein Fremder?, fragt Hölderlin.

‒ Weil du wie mein Kind bist

und wir stehen beide auf der Schwelle

des Absoluten – sagte der Zimmermann.

– Warum gehen wir dann nicht nach Hause?

‒ Ja, wir gehen sofort, wir brauchen es

eine Fußgängerbrücke über den Rhein.

‒ Dann wird dein großes Leid weinen,

deine Träume werden nicht aus Griechenland

zurückkehren, Herz, deine Kindheit ist vorbei

neben der goldenen Sandale des Empedokles,

vom Vulkan geworfen, damit ich meinen Kopf

auf sie lege.  Mein Leben blieb für immer

hinterher, das Leid fließt durch die Jahre

der Staub bedeckt deinen Körper, niemand

hört auf deine Stimme, auf dein Herz.

Du, Zimmer, du rettest die Menschheit.

‒ Bis zu meinem letzten Atemzug werde ich

bleiben bei dir, mein Kind, denn du bist

Liebe und Vibrieren.

– Das Gedicht gelang mir, die Maximen

des Lebens sind transparent. Kein Tosen.

Das Leben ist eine Farce, die vorherbestimmt ist

von allen gespielt zu werden.

– Zimmer: Der Herr ist meine Stärke und ich

preise den Herrn.

‒ Warum diese dunklen Vorahnungen, mein Herz?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

***

Mögest du nie geboren worden sein

ein Schlaf ohne Anfang im Bett einer

Flocke aus Licht am Ursprung, wo

nicht einmal der Gedanke gelangt

wenn du diesem ewigen Schlaf

einen endlosen Schiffbruch entrissen

hättest: die Sehnsucht nach diesem

früheren Zustand ist die Vorahnung

des Bewusstseins, ohne dass du es dir

wünschst. Da war eine Wollust von dir,

die das Da-Sein zerriß. Mir graut vor allem,

was sich äußert, mir graut vor jeder Geste.

 

***

Ihr, alle Männer und ihr, alle Frauen

ihr, Tage der Moiren euch sollen wir

totschweigen ‒ von unserer Durchfahrt

bleibt nichts übrig nirgendwo ‒ meine

Schritte gingen durch den Garten

in den geheimen Schatten aber die Rosen

hoben ihre Stirn, wo ich traurig vorbeiging,

wie vor einem großen Verlust meditierend

als wäre das Leben zum Himmel geflogen.   

 

***

Der Wohlgeruch des Abends in Feiern

verhexte Paarung deren Seelen in der Krone

sind der himmlische Wind wirft Tränen

ich sah Gold, eine Biene verlässt den Obstgarten

für die geschwärzte Frucht, dieses Antlitz

hatte keine Gesichtszüge einer Geisel,

ihr Mund wird auf deinen Augen taub.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

***

Der Geist tropft Tränen voll mit Ideen

du dünne, blasse Liebe gesaugt von

Magersucht das Unbestimmte aus

deinen großen schwarzen strahlenden

Augen quellend aus den Instinkten

führt ihn unwiderruflich zum Absoluten

bei der ersten Berührung unserer Lippen

ahntest du voraus die melodische

Enttäuschung aus jeder Melancholie

eine süße Hölle sammelte in Böen

die klingenden Augenblicke,

du glänzende Tänzerin.

 

***

Zarte Ginsterblüte

schlichte und leuchtende

sie tropft ihre Tränen

auf die blutbefleckte Brust

eines Granates einem Star

beim Singen zuhörend.

 

***

Es gibt Schweigeminuten so schwer wie

die Nächte sie pulsieren in den Stimmen

des Blutes in den Lichtern, welche die Sicht

in Brand stecken es gibt Winde, die deinen

Namen aus der Erinnerung an die Zeit tragen,

es gibt Nächte, in denen dein Lächeln über

das Grauen lächelt, das eine Erinnerung

an die Zukunft ist und deine Rede ergab

Sinn ‒ ich brach zusammen.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

***

Stunde des Leidens, Stern, der langsam

herabsteigst, neugierig solltest du mir

die Kraft und den Mut geben, meinen

Körper und mein Herz ohne Ekel zu

betrachten: ‒ ich schäme mich, dass

ich einen Körper habe ‒ der schweigsame

Blick der Sonne entdeckt die Seele,

eine Fremde in diesem Haus, die ihren

Namen noch nicht kennt.

***

Unsere Herzen sind voll mit Traurigkeit

wir schauen durchs Fenster, auf dem

die Schneeflocken schmelzen ein Chor

von Gläsern singt Hymnen an den Gott

Odin, die Glocken sind aus Bronze und

sie strömen einen Klang aus einer anderen

Welt aus hoch droben auf dem Berg

in Richtung Osten die düsteren Ruinen

inmitten der Böen des eisigen Nieselregens

und er strömt aus den Steinen empor

der Turm der Ratten, wo der Erzbischof

Hatto II, nachdem er die hungrigen Bauern

auf den Scheiterhaufen geschickt hatte

er wurde lebendig begraben, damit er

von diesen schrecklichen Tieren verschlungen

werden konnte. Oberhalb des Vorgebirges

ist sein Schatten so rot wie das Blut im Begriff

auf das Wasser des Flusses zu fallen, dieser

stumme Schatten scheint zu sagen: „Ich bin

blind vor euerem Licht. Ich bin eine Bestie,

ein schwarzer Schakal.“ Und immer größere

Schneeflocken kleben an der Fensterscheibe

der Wind pfeift auf den Bergkämmen

als brennte er vor Verlangen, das Drama,

das Unglück, die Einsamkeit zu bekennen.