POEZII

 

***

Inginerii de suflete fac din om mașini

fericite instalate într-un pântece uriaș

care are cap de broscoi egregorul lor

înfundat scoate strigătul care ucide

s-a terminat cu iubirea păcăleala

s-a produs și inginerii fac mereu alte

echipe de revizuire a vieții, iar pântecele

se umflă și se dezumflă, iar cămătarii

îl ticsesc cu bani și deșeuri iar din burduf

se-aude un scâncet: ”Nu mi s-a spus

niciodată că trebuie să fie așa, fii de năpârci.”

Noi facem să piară pofta de viață noi

proiectăm pieirea cu cea mai subtilă

ură, noi condensăm această forță

în pântece, noi suntem embrionul

care poate face destinul să se prăbușească

fermentul unei catastrofe colective

deja l-am semănat deja suntem ticsiți

într-un maț scurt plutind în imponderabil.    

***

Tearfa aceasta putredă înconjurată

de timp pe maidan nu-ncetează

să ciripească că-i cristalină că a mângâiat

coapsa unei sfinte că a fluturat în proțapul

lui Adam și de aia puzderii de fluturi îi sug

mustul iar în vâltoarea nopții o auzi

cotcodăcind ca pe o cloșcă-nfierbântată

și se lasă călcată de un jandarm întâmplător.

POEZII

 

***

Omul rău și bestia dracului

ne otrăvesc pâinea și vinul,

aerul și ne-acoperă chipul

lui Dumnezeu cu chiloții lor

și prind în clește cu viclenie

cea mai mică pomană de bucurie,

dar scârba nu le trece: pierdută-i

răzbunarea ploilor ruginite,

omu-i prea sus și panta-i

prea abruptă pentru spurcați

și setea lor și-i sensibil

la saliva crengii și umbra ei

în adierea ei cântă îngerii

esențiali, albina de hotar

pe culme le aduce verbul.  

***

Inginerii ruinei lucrează pe rupte

la stors bani și sânge sug măduva

de oase grași și tenaci haini de tot,

viermi veninoși se osândesc cu bale

pământul să-l stăpânească singuri

ca pe o particulă lor inerentă

din haznaua lor cu muște grase

pe om îl mânjesc pe chip, pe trup,

îl flămânzesc la uși și ferestre

le pun cuiburi de năpârci,

îngenuncheate anotimpuri,

cu lucruri calice și vorbe smintite

vă pierd timpul stă să dispară.   

POEZII

 ***

Canalia cu penița

umblă cu catârul

să-și facă hatârul

îi face frumos o schiță

cu pasiune ușoară,

iluzionistă face din catâr

un martir mai pios,

mai deștept, mai fericit

catârul este un scop

descris în horoscop

cel mai rău înțeles

plictisit cel mai calomniat

pe dânsul însă nu-l aude

nimeni niciodată, nu face

niciun pas înapoi ‒

știe: urgie-i pretutindeni

și nu are niciun loc nicăieri.

***

Îmi ceruiesc urechile

să trăiesc ca un infirm

orb, surd și mut decât

să fiu laolaltă cu canalia

celor puternici cu scriitorași

care au sufletele bune

ca laptele care cotcodăcesc

cu nesaț ca găinile nebunii

absurde, cotcodăcesc și fac

ouă și iarăși cotcodăcesc

turbați și fericiți ‒ eu mă țin

de o cucoană ‒ ce noroc! ‒

care n-are în cap decât

dansuri și nebunii și găteli,

mai și cântă-n extaz ‒ apoi

cât de ironici suntem!

Împrăștiată-i tristețea tinereții mele.  

POEZIE

 

***

Bașibuzucii bolșevici se joacă de-a capra

la turniruri și festivale satisfăcuți ca fetele

bătrâne cărora li se aplaudă năzăririle

cu mândrie exuberantă, cu veselie debordantă,

cu o animalică acceptare de sine după ce

i-au măturat pe cei liberi și i-au băgat în găoacea

tăcerii ‒ nu mai au voința de a muri nici hoiturile

lor nu vor să plece la timpul potrivit: dracul

cu particula este cel care i-a indus în eroare

și văd femeile lor suferind tot mai interesant

pe când ei își umplu borhăile și crăpând sunt

pe drumul cel mai bun: spre fericirea generală

care domnește în toată fauna orice fir de praf

căzut în ochi îi sperie și se văd sfâșiați arși

de vii jupuiți de vii și-atunci tușesc sec.

POEZIE

 

***

Inginerii banilor se osândesc

să ne facă mașini docile, servile,

fericite, hrănindu-ne cu deșeuri,

amestecându-ne cu deșeuri

până ne fac deșeuri peste care

ei calcă fericiți, fericiți.

POEZIE

 

***

Ăl cu ”spațiul mioritic”

era o oaie cu dinți de lup

și visa o tăcere preafericită

o viață-mbuibată și cânta

fără tânjire la propria pulă

ca din fluier urcând și coborând

muntele în cerc și-o peșteră

de gheață îl absorbea ca un aspirator,

aici e viața amorțită în care canalia

nu și-a muiat buzele vreodată

și-n acel spațiu el se făcu olisbos.