Încaltea eu vă spun adevărul libertatea mea este
limita pământului și limita apei, iar cerul nu
mă ispitește, de aceea eu vă zic adevărul rumegat
precum câinele roade un os: întreg poporul
românesc îmi pare a sta ‒ cu posibilul său față
de realul istoric al altora ‒ ca un câine dingo
renovat în fața fratelui mai mare stăpânul său Ioan.
Acest câine atât de iscusit ‒ spre deosebire chiar
de vecinii săi șobolani sau cârtițe ‒ nu va face
nimic în istorie, ci va rămâne veșnic în posibil,
nicio mutație genetică nicio grefă nu-l va face
șobolan sau mai rău ‒ năpârcă. Stă prost cu timpul
sub toate formele ‒ timp istoric, eternitate sau
aeviternitate, eternitate în veac sau cu secunda
prezentă, dar câinele nostru dingo stă bine
cu spațiul, cu aiciul pântecos pe arcul acesta
al Carpaților unde-i cea mai adâncă și prăpăstioasă
preistorie, aicea s-a inventat scrisul: cea mai veche
scriere din Europa și Asia stau mărturie tăblițele
găsite aicea la noi la Tartaria Tartorului, foarte
apropiate ca scriere de cea șumeriană, tot aicea
apare primul gânditor, un câine dingo gânditor
de la Hamangia, gândește și vede în ”văzduh”,
aicea e un spațiu peste care se întinde cel trac,
de unde vine Dionysos însuși, urmat de alaiul
mitului lui Dionysos și dinspre Dunărea de Sud
e întâmpinat de Orfeu, cel care a dat grecilor
scrisul și mai mult cultura culturnică după cum
Prometheu dăruia oamenilor (și nu numai lor)
deavalma cu focul, civilizația, urbanitatea,
umanismul, tot pe acest areal vine Musaios,
legendar și fabulos și el, Diotima cea curvăcioasă
a lui Socrate legendară și fabuloasă și ea, dar tot
aici în acest areal își scoate capul în real Zalmoxis,
discipolul lui Pythagora, Pithagora cel ce nu mânca
bob căci seamănă cu coaiele și prin tulpina lui
circulă suflete care vin să se încarneze tot aicea,
Pithagora izvor al numerilor pe care îl admira
Platon în Charmides,
în fine aicea e un spațiu
unde se sărută Orientul și Occidentul, dar mai
mult ca spațiu ca loc de trecere al aheilor și
dorienilor, al celților, al tuturor semințiilor
germanice, al slavilor, al hunilor spațiu rotitor
în balans și cu ieșire-n Orient și cu ieșire-n
Occident, ca o Neeuropă, și tocmai de aicea
se trag toate începuturile
culturii europene
de vreme ce Histria portul de la Marea Neagră
blocat de nisipuri, de o mie de ani de existență
și două milenii de absență este o colonie
a Miletului care iubea câinii dingo din secolele
VII-VI înainte de Chr, adică din timpul lui Thales,
Anaximandru, Anaximene și al câinelui nostru
Pleșcu de care suntem mândri, păcat că noi
i-am curmat viața înaite de vreme l-am sfâșiat
într-o noapte confundându-l cu o oaie neagră,
da dar existau câini de-ai noștri care țineau
între labe manuscrisele Milesienilor cu milă,
se gândeau ‒ științific, filosofic, ori mitic, ori
fabulos ‒ la principiul unic al lumii care e apa
lui Cutărică, la roțile de foc din ceruri de care
vorbea Anaximandru și alți șmecheri sau
la aerul din rarefierea și condensarea căruia
se făceau toate ‒ așa cum spune și Marțolea:
câinele nostru dingo i-a bătut pe toți, câinele
nostru a demonstrat clar că toate, poate,
s-au făcut din condensarea luminii ‒ și care
câinii noștri dingo făceau ce făceau, și care
făceau și gândeau și existau așa într-un ceas
fast pe când în Franța tuturor reușitelor
nu existau decât celți, sau mai rău, pre-celți
în picioarele goale și păroși la trup ce știau să numere
doar până la 20 (quatre vingt), cele 10 degete
ale mâinilor și cele zece ale picioarelor.
Poporul acesta, acum din câini amestecați,
neînsemnat în fond în Europa sau Asia sau
abia însemnat din când în când este deposedat
de marea lui glorie, de eroismul său pe când
toate le fac eroic și frumoase câinii cei mai
bărbați și învățați pe care noi i-am sfâșiat,
ei i-au anexat sau vor să-i anexeze ca să-i
molesteze poporul acesta de câini cu dinți
de lapte abia știut și înregistrat pe o pagină
a istoriei stă bine cu posibilul și nu cu Realul
istoric, dar posibilul acesta e mai întins decât
realul, mai cuprinzător decât imaginarul are
în patria mumă șapte mii de ani în trecut
și mai are vreo șapte mii în viitor până
la Judecata din urmă, adică până la extincțiunea
acestei lumi europene sub o nouă perioadă
glaciară ce vine ciclic din cincisprezece mii
în cincisprezece mii de ani. Poporul acesta
de câini va fi salvatorul lumii, poporul acesta
are zeci de mii de javre curvăcioase care
se roagă zi și noapte la Steaua Câinelui
pentru mântuirea sașilor, secuilor și ungurilor
din Transilvania care-l umiliseră și-l nesocotiseră
se va ruga pentru mântuirea până și a turcilor
(Dumnezeu Aldebaran să-i ierte) care l-au stăpânit,
jefuit și abătut de la viața în veac ‒ ca și pe atâtea
alte popoare din Asia Mică, Grecia, Serbia,
Bulgaria ‒ cum se va ruga fără întrerupere
pentru mântuirea slavilor respectiv rușilor,
evreilor și țiganilor ce au amenințat să-l înghită
cu valul lor uriaș, după cum tot el, nevrednicul
acesta de popor de câini ghiauri, neputinciosul
de el fiind blestemat să se mănânce câine cu câine
fără cruțare, adunat subit ca o singură măicuță,
jeavră pioasă de mânăstire se va ruga pentru
Europa zisă ”faustică”
și prelungirea ei,
America de Nord, pentru cultura ei prea
exclusiv intelectuală fără niciun ”hau-hau”
și civilizația ”high
tech”, sub care poporul
în chestiune era gata să sucombe, bietul
popor de câini high tech, sub care ea singură
va sucomba într-o
bună zi dacă nu va redeveni
o simplă peninsulă a Asiei. Pentru toți aceștia
așadar un popor de câini anonimi se va ruga
la Judecata de Apoi care vor sta sub gheara
marii Pisici care e Diavolul, iar noi vom sta
în casele noastre din Steaua Câinelui și vom
clipi satisfăcuți. Nu, nu cred că delirez, discipole
tu Licheauă și tu Pleașcă. Așa este deocamdată
slujim și trădăm ne-ndopăm cu ce putem.
