SENTINȚĂ

 

În Muntenia și Ardeal e un întuneric ca-n cur de două mii de ani, niciun fâsâit de licurici nu le luminează răsuflarea.

SENTINȚĂ

 

Ion Luca Caragiale ‒ o pramatie de un ban și nimic mai mult.

PĂDUREA ÎNCHISĂ MIROASE A CĂCAT

 

Compatrioții mei nu reprezintă

nimic, sunt nimic, sunt o ceapă

degerată, nu au și nici n-au avut

un sigiliu august și nici un sfârșit

demn, nici o spadă care marchează

morții pentru totdeauna, cerul și

lumea, nu-i poți disprețui din pricina

valorilor pe care le apără, fiindcă

nu apără nici una, fasula și ciolanul

e misterul rasei lor și niciun zeu

și niciun idol nu-i ademenește ‒

nu vezi decât un jurnalist flecar,

diletant, sceptic într-un chip vulgar,

scepticismul țigănesc, țigani total

dezamăgiți urlând manele, nulități

maimuțe de nimic lipsite de orice

iluzie și acest neant colectiv ia foc

mereu pe la margini.  

SALVATORUL LUI EMINESCU

 

Eminescu nemâncat de o lună

leșinat în Nirvana, întins

pe rogojină aștepta ca Gamaliel

să vină să-i culeagă sufletul

înfometat ‒ și aici apare

ca de fiecare dată crudul, călăul

salvator Titu Maiorescu, om

de stat ca Valaam biblicul

ce vorbea cu măgarul pe drum

către Palestina pentru a-i trăda

pe moabiți ‒ Titus criminalul,

când îl văzu slăbănog numai

piele și os îi rumegă mămăliga

rece și i-o băgă în gură și după

ce Eminescu își holbă ochii mici

cu irisul negru dilatat acest

Maiorescu alungă pe îngerul

Gamaliel ce aștepta să-i înhațe

sufletul și-i turnă ghinatură  

pe o nară și Eminescu bipolar

simultan izbucni într-un râs

ce era un hotot de plâns.

‒ Tu îmi tragi garoul, ticălosule.

‒ Taci fără gură, am eu grijă de tine.

‒ Ah, tu erai, asasinule!

POVESTEA TENIEI

 

Tenia se-ntinde, se lungește

acaparează toate căile

toate borțile, trăiește

ca burghezii, gândește

ca un zeu al haznalelor

pestilențiale, nu conchide

nimic, duce o viață alunecoasă

sumbră și mută și se odihnesc

în intestinele unor dobitoace

mari ce au înfățișarea liniștită

pe fruntea cărora stă scris cu fosfor:

”Nu ne interesează să trăim.”

PLÂNS DE VALAH

 

Cei mari, stăpânii să-și bată capul

pentru foamea noastră, pentru

dreptate, suntem robii lui Balaal

infernal cel care ne-a adus la sapă

de lemn, e chiar acest drac pe care-l

adorăm, și el osândit și omorât

pentru plăcerea lui. Eu rumîn belit

sunt cernit, plâng, mi-e frică

mă tăvălesc eu din furt și tâlhărie

doar pâinea mi-o câștig și doar

de bâtă și pușcărie ascult, mai bun

îi canibalul ce-mi dă mai mult.

Lealitate, libertate, egalitate și

celelalte vorbe de același fel nu

mă îmbată, la mine vorbele goale

n-au nicio valoare: nu suntem

pe lumea aceasta, suntem copleșiți

de trădători ghiftuiți și ei par să aibă

cumva taine spre a schimba viața

să ne facă pe noi mai puțin decât câinii.

Noi avem tărie să le lingem mâna

și la nevoie să-i luăm la cosor. Dar, mamă,

cum ne văicărim ca niște muieri și chiar

plângem pe ascuns. Noi suntem o nouă

rasă de câini care când mârîie plâng

și niciunul din noi nu are inimă milostivă.

Vai-vai, hau-hau!    

PUII DE NĂPÂRCĂ

 

Puii de năpârcă cu picioarele răsucite

în afară în lateral ca la șopârlă, cu gușa

plină de otrăvuri urcă cu încăpățânare

treptele puterii, cu ochi beliți mănâncă

tot ce e de mâncat, storc tot ce e de stors,

sfâșie tot ce e de sfâșiat, și de sus și de jos,

sug sângele de orice proveniență, sug banii

de orice origine și se umflă ca dinozaurii

până ajung stăpânii nimicului și a neființei

așa ca și cum ar exista, așa răsturnați precum

s-ar dezgropa tumefiați în amestecul de deșeuri

în care zvâcnet după zvâcnet pătrund prin

galerii precum viermii în bălegar și de aici

acest satanic tubercul cu capul ascuțit și acești

colți uriași de pleziozaur și aceste suspiciuni

postume că au prăbușit acest Niciodată care

abia este cutremurător cu spinarea lor unsă

cu mila rubinie se vede că nici altunde nu e

nimic: a dispărut până și potențiala mașină

de ucis, acest omuleț mic satanic care se crede

un  fel de Dumnezeu, cu mutra de năpârcă

proiectată pe zid.

ABORIGENII DE ACILEA

 

Aborigenii de acilea ca și odinioară

aborigenii din Borneo la alt capăt

de lume vânează capete de om

să le sustragă bănuțul de sub limbă

și să facă în beci o piramidă de capete

ca în fiecare clipă să crească durerea-n

țară și crește cu trei decibeli pe secundă,

pas cu pas cu fiecare respirație și natura

durerii e de câine lingău și condiția

de martir carnivor, vorace, e o durere

apocaliptică care rănește toate organele

întru bunăstarea dublă a vânătorilor

de capete. Niciodată acești aborigeni

n-au fost oameni umani, portofelul lor

e plin de atâta durere și-n pahar au atâta

venin de aceea e bine să-i ușurăm de cap

să le băgăm căluș dureros în gură, zice

cel ce a vânat mai multe capete și a devenit

director de partid, șef de cameră sau prezident ‒,

ei sunt plini de frig mort, e bine să-i aruncăm

în foc, zice străinul ministru al sănătății,

durerea lor niciodată n-a fost mai mortală

deci să-i aruncăm pe cei neprinși afară.

Năpasta crește și aborigenii își ascund

inima în sertare pe care le-ngroapă.

FAGOTUL CANIBALULUI FEROCE

 

***

Fagotul canibalului feroce

ia tonul cel mai de jos: acolo

e o nuntă chimică de exterminare

sângele curge la mii de abatoare

fumegă prin pustiul orașelor

copii sfârtecați privesc minunatele

icoane pe cer din nou o bombă

uriașă pocni. Liturghia

și cuminecăturile nu se mai slujesc

pe altare scrum. Fagotul

exterminatorului se rostogolește

peste case dărâmate, peste păduri,

peste giulgii negre de fum.

Ucigașii devin plutitori.   

O MICĂ LUME PALIDĂ ȘI PLATĂ

 

***

Într-o anumită seară departe

de ororile noastre economice

mâna unui maestru animă

clavecinul balamucului se pare

se joacă barbut pe fundul

heleșteului, animale de afaceri

boschetari beau bere la bursa plină

comedia picură pe estrade actori

ai piesei altora au convenit ca

emoția calicilor și a slăbănogilor,

a nemâncaților să o urce pe aceste

rampe stupide întru autodisecția

sufletului în care se dezintegrează

murind nebunia ce-i ține sub aripa sa.

Deșerturile tartare se luminează

urcă pe pereți, răzmerițe străvechi  

mișună în centrul cerescului imperiu,

prizonieri își poartă demn lanțurile

printre cataracte printre scările

și tronurile de stânci o mică lume

palidă și plată pe care mișună păduchi

sărmani ocnași plutitori, o chimie toxică

și niște ritmuri imposibile ‒ această magie

a miliardarilor în toate locurile în care

vom cădea sedimente ca și cum ai exista

clipa atunci vine a planetei înfierbântate

pornite și a exterminărilor cu metodă

și n-au nici iz de legendă. Albii sunt

mâncați ca stridiile.   

ÎN TINE, BOLȘEVICULE

 

***

În tine, bolșevicule lins de câini

e mormântul lui Iuda

stă atârnat de o creangă uscată

drângâind din picioare înlăuntrul

golului tău, iar noaptea tu cuprins

de febră îi pupi tălpile negre.

PADOCUL LITERAR

 

Acest padoc literar

ca o umbră rară de mărar

se clatină mișcat de un vânt amar

bântuit de câini ologi, leproși

cu ochii galbeni chiori, câini

ai morții ce se sfâșie-ntre ei

pe-ntuneric, sursă infinită

de furnicături și plăceri,

se-nvârt rotații cu coada-ntre

vine ca un soare cu leneșe rotații

seduse și devoră umbra lumii

pusă într-o cușcă de pușcărie

și cresc câinii aceștia peste zile

ca niște ghebe imense, deja

strâng pereții și curtea scrutează

diferențele dintre canibalii care

se plimbă printre ei ca niște ace

înalte, ca niște furci cu care

sunt împunși în fund, ale micilor

castele care le sunt promise

dacă scot în schelălăituri sunete

înalte pătrunse de bucurie

și de dor de construire și prosperitate

și strălucește padocul literar

din o mie de bannere aurite

și câinii lățoși sar din unghiurile

morții ‒ vine Beghemotul cu pungi

de aur și umbra lui se-ntinde pe curte

pe cuști și pe ziduri, un concert

de minuscule gemete pornește

umbra setoasă de sânge le stinge

jeraticul gâtului, gura lui avidă

îi mângâie pe bot și-ntre picioare,

îi privește adânc să le citească

cartea lor câinească care s-a scris

pe osul lor câinesc câinii dănțuiesc

în două picioare iar Beghemotul

râzând satisfăcut presură peste capul

lor lățos firfirici în liniște se sprijină

clauzele terorii.   

AHRIMAN

 

***

Între mâinile lucitoare

ale himerei Ahriman

își primește hrana ‒

rămâne departe de voi

pâinea luminoasă.

La ce să-ți oferi propria

ta tragedie, propria ta

singurătate neghiobul

strânge ferimiturile

de la masa lui Ahriman.

Însă vine suferința foamea

și schimbă toate planurile

și s-arată cursa infinită

a furnicilor.

TENII NEGRE

 

***

Tenii negre ascuțite la ambele capete

pătrund în noi ca larve în somn

și distrug libertatea unui popor

întreg sub pretextul că nu știm

să mâncăm, că nu știm să ne mișcăm

în libertate. Încuibarea lor în intestine

și măruntaie e pentru totdeauna.

Nicio purgație nu spală toxinele

secretate metodic cu știință. Gurile

infestaților repetă ziarele televiziunile

impresionați mai mult de spectacolul

distrugerii ca și cum cei ce pier sunt

alții. Dar un bocet amestecat cu suspine

iese din întinsul pământului întunecat

și noaptea curmă totul. Teniile vor

puterea, posesia cadavrele nu-s nimic.  

CÂINI BALCÂJI

 

Rumânii balcâji sunt câini

câini hapsâni câini fătălăi

ce se-nchină la oase de câini

câini jalnici și veseli se amușină

la fund și se vând, o vând pe mă-sa

și-și fut copiii, la bătrâni le înhață

tot ce au și-i îngroapă de vii

și-i lovesc fără să aibă vreun motiv

stăpânul lor străin atunci când

urlă le arată funia de care este

spânzurat un pantof și atunci

câinii se neliniștesc și se călăresc

dublând zelul. Știu ziua și noaptea

actul universal de acuplare

pe care cu străin curaj îl înfăptuie

în pat, sub copaci, pe grămezi

de gunoaie în mocirla călduță.

Așadar atât de mic e acest câine

balcâz că poate fi zdrobit de propriile-i

picioare. Limba scoasă până

la pământ îl face câine câine

și când se-ntâlnesc ce-ar putea

face altceva decât să schimbe

scheunaturi care aduc a hohote

de plâns. Fătălăi se ling iar și iar.

Ce poveste! Dar cum ar putea

să-și schimbe povestea, fabula

câinii nu știu și nu le spune

nimeni. La acești câini mereu

le lipsește o oaie și nimeni

nu-i recunoaște.    

VRĂJITORUL

 

Omul a înnebunit o preafericită

liniște în jurul său Diavolul

își ciulește urechea vrăjitorul

își biciuiește măgarul nu vrea

să înainteze vorbește cu îngerul

care-l sfătuie să facă cale întoarsă.

Vrăjitorul care duce trădarea,

prăbușirea scoate sabia să taie

capul măgarului și măgarul sfătuit

de înger îi vorbește așa: ”Când

suntem foarte puternici cine dă

înapoi. Ne facem de râs, suntem

foarte răi și turbați și mergem

la pieire. Dansează, râzi, vrăjitorule,

nu ești profet și miliardele care

te așteaptă te vor înveli ca frunzele

putrede pământul ‒ renunță la trădare

și vei obține binecuvântarea.” Măgarul

sta pe loc și vrăjitorul în cumpănă

și îngerul, copil monstruos îl privește

nepăsător puțin îi pasă de nenorocirile

ce vin și de lucrăturile omului.

Deznădejdea infamă nu deosebește

nenorocirile un sfârșit este un sfârșit.    

JAMES JOYCE

 

James Joyce este o insectă mutantă care în scrierile sale scoate miriade de sunete de lăcuste. Lăcusta cea mai mare este el și i se întâmplă o sumedenie de lucruri banale și neghioabe. Ulise al lui este un vânzător de pește un pic curios la știrile de dimineață, e din ziarele londoneze. El demonstrează că și cei mai crânceni oligofreni pot face literatură. Așa pot scrie toți ipochimenii și proștii îl preferă. Scrii fără șir fără mare bătaie de cap toate neghiobiile și așa devii o supralăcustă. James Joyce este un capăt fără început. James Joyce e un măgar care rage la nesfârșit și se îmbată de răgetul lui.

PĂDUCHELE ICRE-ULUI

 

Simți c-o s-o sfârșești rău ‒ succesul, onorurile și tot calabalîcul te vor duce într-un pustiu fără apă fără hrană într-o căldură care te va usca ca pe o voblă. De pe acum te bucuri de propria prăbușire, tu, scrib autist purtat prin lume ca o capră, o ultimă capră.

SENTINȚĂ

 

Criticul literar chiar și cel de arte este o năpârcă care se hrănește cu sângele și măduva autorului. Nimeni nu va înțelege o operă literară sau de artă din sunetele șuierătoare ale acestor năpârci de diferite specii nici ce este nici ce însemnează. Criticul maximum este un vampir sălbatic în fond el este un nimic, o șarlatanie pură iar cititorul pe care ei cred că-l ajută ‒ ăla consumă după gustul și înțelegerea lui exact ca animalele. Dar extrem de rar (poate niște lighioane ca dânsul) citește criticul literar sau de arte. Totuși textele criticilor vampiri nu sunt decât niște sâsâituri abstracte sau orăcăituri de broscoi în călduri. Dar cei mai mulți critici năpârci se hrănesc cu dejecțiile clienților lor autori aleși fie după rasă fie după ideologia lor și dejecțiile le prezintă drept colivă de raci cu icre negre.  

MOARTEA BOLȘEVICULUI

 

Drace! zise bolșevicul muribund,

puhav și cu ochii beliți, orice

s-ar spune tot e mai bine în patul

tău, să te caci în patul tău și

să-ți dai duhul nevasta scoase și ea

un lung oftat de resemnare.

Osânditul începuse să miroasă greu,

un miros de hoit rămase îngrozită

cum viața se ducea din trupul acela

odinioară atât de lacom, acum

înțepenea.

‒ Cimitirul... Eu mort... Dumnezeule

stătea nemișcat, gâfâind, cu privirea

rătăcită. Un cârd de bolșevici grași

burtoși îl priveau cu groază. Apoi

bolșevicul nu se mai mișcase. Degetele

căutau să apuce ceva pe așternut.

‒ Acesta nu va mai avea răsărituri

de soare! Și a fost un comunist atât

de important! A trăit ca-n rai a fost

o regină-furnică...

De la o vreme se simțea o miasmă

putredă exalată de pieptul acela

descompus, mirosul acela de stârv

pe care morții întinși pe patul lor

încep să-l răspândească în fața inșilor

care îl veghează, acea groaznică duhoare

de bolșevic îi fugări pe toți acoliții

înspăimântați. Doar moartea satură

bolșevicul. Au stricat aerul pe sute de ani.     

CHELEA PULII, KGB-IȘTI, SECURIȘTI

 

***

Chelea pulii, KGB-iști, securiști

se usucă la soarele crimei, cadavrele

lor hulpave mănâncă lăturile Arabiei

bot la bot cu pizde extrem de isterice

canibalii umezesc aceste chelicele

scuipând între degete și le freacă

între gingășiile lor tainice. Alde chelea

pulii au uitat orice îndatorire omenească

și-n celulele lor aspre adevărata viață

lipsește. Mâzgălesc ceva ce nu e

pe limba aceasta.

POZA ÎNGĂLBENITĂ A UNEI FIICE DE MĂCELAR

 

***

Poza îngălbenită a unei fiice

de măcelar privea sfidător

la lumea care se înghesuia

să o vadă din memoria ce se

destrăma făptura ei scrise

versuri care se făcură o ceață

veșnică coboară fotograful

cu foarfeca în mână să-i taie

chipul fiica măcelarului scoase

un fel de urlet de fiară: ”El,

fotograful să mă spintece

să mă fută? El niciodată!

A înnebunit?”

‒ Degeaba urli. Te tai de-a

curmezișul. Ai necinstit

aerul. Harști! o forfecă.  

‒ Ce dobitoc era!

zise o jumătate de gură tăiată.

Măcelarii nu vor rămâne

fără versuri de măcelar.  

ISTORIA BĂLTEȘTE

 

Canibalii mănâncă copii vii

câinele Argos se uită cu ochii

lui galbeni uimiți, Ulisse

și morții în fața gropii pline

de sânge, Agamemnonii spun

să nu fie prea blând cu soața sa

să nu cruțe nici copiii.

O porumbiță cade pe stâncă

câinele Argos o înghite cu pene.  

Tatăl Creator creează alta

în loc pentru ca numărul

lor să rămână același

în spate femeile infidele

au fost spânzurate Ulisse

în culmea pasiunii ucide o muscă

pentru iubita sa.

THE BOOK: EPITAPHS IN FRONT OF DEATH

 Hello, 

I offer you my book of true poetry EPITAPHS IN FRONT OF DEATH. These are very beautiful poems. 

A book that sets you thinking about the meaning of life. 

EPITAPHS IN FRONT OF DEATH is available on Amazon.com both as an e-book and as paperback. 

To see the details and to order my book please follow this link to Amazon.com 

https://www.amazon.com/EPITAPHS-FRONT-DEATH-Vlad-Neagoe/dp/1976787947/ref=tmm_pap_swatch_0?_encoding=UTF8&qid=&sr=

Enjoy a good read !

HOITURI, HOITURI ! (ESEU, AUTOR WLADIMIR BERLINSKY)

 

De la războiul cel mare cu Hitler și ocuparea țării de ruși până azi toată literatura română e scrisă exact de niște pitecantropi și nu conține niciun fel de realitate. Ipochimenii maimuțe turbate și sălbatice scriitori cu toții s-au înscris la poliția secretă și și-au făcut mâna scriind denunțuri, teancuri peste teancuri scriau sminteli, născociri și-și înfundau semenii. Au fost remunerați regește mai ales cei care găseau dușmani legionari și-i trimiteau la moarte. Și azi au sinecuri, case lux, pensie lux, strânși într-un sistem pentru strangularea gândirii libere. Așa România de aproape un secol are o literatură autistă, băloasă, tâmpită fără să conțină o realitate. Și azi hoiturile bolșevice put a mort pe la toate editurile și ziarele. Cadavre în descompunere peste tot în literatură.

ZMEII BOLȘEVICI AUTOR: WLADIMIR BERLINSKY

 

***

Zmeul literelor și zmeoaica

literelor bolșevice se leagănă

în hamac ivite de dincolo

de contingent și atinse

de transcendent picioarele lor

se împletesc ca șerpii, plapuma

ce-i acoperă ia foc miroase a fum

de păr de capră aprins, curată

consolație când efebul, tânăr

comisar cu literatura și prinde

a legăna hamacul fredonând:

zmeoaica mea tânără și tutelară,

noaptea coboară pe trepte tu ești

a mea și știi bine că te iubesc

brazii s-au înnegrit, ciorile

nu mai croncănesc, cerul ia

culoarea sufletului tău și trompetele

mele cântă săltând fericirea zmeului

de lângă tine, de lângă trupul tău

eu voi intercala între voi după

pofta voastră să vă iubesc pentru

totdeauna inima mea lângă inima

ta și inimile voastre în inima mea

fac fumegații tu unică vei primi

de la buzele mele 2-3 mii de pupici

iar zmeul un milion pe mustață,

mă gândesc la un poem icoană

care nu va scoate nori de sulf ‒

și se leagănă și se leagănă-n hamac

zmeii bolșevici.

DUMNEZEU NU SE MAI MIRĂ

 

***

Dumnezeu nu se mai miră

de măcelul canibalilor

răi și ușuratici ‒ trage oblonul

către lumea noastră care-și

mănâncă carnea de om

fără muștar.  

CRIMINALUL ABSOLUT

 

***

Criminalul absolut

care rade tot ce-i viu

ne este arătat de curve

la TV extrem de frumos

zâmbind, făcând cu ochiul

frumos și voluptuos

ca Venera în persoană

care colindă peste

hecatombe cu o monedă

de aur între buze.

Lumea o privește

înghețată de uimire.