REPUBLICA CÂINILOR

 

În Republica câinilor osul cel mare

a fost împărțit tranșat cu buze

de bonfaier la oligarhi câini lup

care știu să rupă să sfâșie și mai ales

să acopere cu fundul sălașul iepurilor

de câte ori dau peste ceva existent,

real, plin de miez ei urlă fericiți

ar vrea să se bată din toate clopotele

ca-n cazul marilor victorii sau marilor

calamități așa cum ades pe-aici au loc

cutremure sau dese inundații pe când

cei ce-și zic că pe veci aici sunt stăpâni

stau cu mâinile în sân cu urechile

pleoștite își sug degetul toropiți

contemplând cum li se-neacă oile ‒

le e scârbă nu numai de ceea ce-au dorit

ci și de ceea ce-ar fi putut dori în Republica

câinilor este, de fapt, tot ce poate fi dorit,

numai că totul se împarte cu buze de bonfaier

căci câinii oligarhi sunt mai mult decât se văd ‒

ei sunt o spânzurătoare dincolo de ei pentru

a face viața o veșnică teroare sub izvorâtorul

de umbre Republica câinilor se afundă acolo

se afundă mereu și nicio stea nu-i lucea.   

POEZII

 

***

Nu stomacul canibalului

încărcat cu cefe de taur

ci inima cere ca sângele

de băut să fie fierbinte ‒

gura-i fometoasă e asemenea

unui dinozaur deghizat ‒

infam nimic nu-l imunizează ‒

îl aud mâncându-i pe cei

din dosul lumii, învățându-i

pe cei nemâncați să nu atingă

un dinozaur nici cu vârful

unui deget că ei dinozaurii

sunt aleși să sugrume până

și cel mai bun dintre ei

are ceva în el care trezește scârbă.

Așa-s toți nemâncații, calicii

se pierd pe drum iar noi îi devorăm

noi le punem sare și jăratec pe rană.  

***

Trăim cu toții strâmb

zadarnic e tot ce e serios

zadarnic e tot ce-i frivol

deznodământul intim

al ireparabilului umoriștii

l-au priceput în joacă parcă

iată timpul salvat.

***

Și așa va lua sfârșit jocul

cu rândunelele cu șirul

civilizațiilor zeii au hotărât

să-l doboare pe om și omul

nu-și va aminti originile

se va juca în nisip singur

pe o plajă care să fie întinsă

până-ntr-o țară de vârstă-nfometată

pe care o vor popula ca simple lucruri.

BOLȘEVICUL MUTANT

 

Bolșevicul roșu mutant burdușit cu bani

și osânză înconjurat de buruieni otrăvitoare

nu renunță să mai omoare o dată morții

sapă mai adânc decât moartea, e șoarecele

care roade un sicriu cu ambiție cu efort,

îl auzi nopțile neîncetat, nu poate servi

la nimic, nu vrea să servească la nimic,

nu știe pe nimeni care să fie mai nefolositor

decât el, dar mort vrea să producă robi,

să producă mancurți, mereu vrea

să prăbușească ceva doar ca stomacul

lui să râdă, moartea în fiecare dimineață

îl trezește vesel și ea îi șoptește: ”Alt loc

nu-i, nicăieri, urgie-i pretutindeni, acum

mănâncă acum taie și spintecă, deznădăjduiții

vor fi hrana ta.” Și bolșevicul roșu surâde

și-și zidește în jur o câcăstoare cu adepți în ea

și în ea va fi ucis pentru vecie precum brontozaurii.   

POEZII

 

***

Câini de gheauri stau de strajă

să nu iasă niciun gând pe gură,

pun opreliști, un soi de zidire

în frică în câcăstoarea lor se face

falsificarea de monedă, sunt

astupate lacunele de talent,

lacunele de tradiție ‒ mereu

presoară cenușă peste căcat

cu o frenezie a sfârșitului.

***

Acești vampiri mănâncă

și muncesc doar pentru

a dansa ca să aibă sânge

și pe lumea cealaltă care,

cred ei, că-i un Arc Carpatic

cu alți guguștiuci pe care

să-i sugă: toate cuvintele

au murit de sete.

***

Omul a fost înșelat de zei

văd omul micșorându-se

tot mai mult până nu mai

rămâne nimic din el ‒,

între piramide și morgă

pulbere misterul e ascuns

în naștere. Azi dimineață

m-am gândit la mama

lui Ulianov ‒ de ce nu i-o

fi sucit gâtul în leagăn

și el atât de mult o iubea

ah, și mama lui Kant era

dramatică ‒ o calamitate

intimă, dar omul, probabil

e cel mai viu dintre animale,

imagini chinuitoare extrase

din piatră și această iarbă

a respirației a fost secată de soare.

 

***

Semenii mei sunt vampirii mei

ei pun în mișcare sistemul de prins

muște îl perfecționează, viața este

o permanentă hăituire și nu reușești

nici măcar să devii conștient încotro

se abate și muștele mereu o iau razna

transmițându-ne un simț al misterului:

e ca și cum am fi în vecinătatea deșertului.

POEZII

 

***

Maimuțe neghioabe dresate

precum jandarmii iadului

stau la toate gazetele, la toate

mijloacele de manipulare, sătule

exersând simultan onanismul

râvnesc cu-nverșunare

să ne sucească capul, să spele

creierii și să-l orienteze către

apoteoza aparențelor ce pune

capăt drumului nostru prin lume

către o plajă a troglodiților, ființe

întru totul pustii ca să suprime

tot ce a sugrumat în noi istoria

ei sugându-și degetele împărtășesc

unele altora momente de teroare

și-mbracă platoșe de ură și dispreț

se istovesc, se vlăguiesc în așteptare

crapă fără-ncetare și riscă să-și piardă

până și plăcerea de a dispărea.

Oricum par doar că există dar luptă

împotriva oboselii mele de lume.

***

Va sosi timpul când cel mai mare rău

făcut speciei umane de cei ce-au înțeles

sufletul ca pe o materie de vânzare

cei îndrăzneți, lacomi, obraznici sfârtecând

pe cei veșnic săraci atunci își vor mânca

propriile măruntaie, iar carnea lor își pierde

plăcerea, totul este indiferent: nu mai mult

acesta decât acela: timpul nu macină doar

tot ce-i viu, se macină totodată pe sine până

și partea cea mai bună din el ar aspira

s-o expire, nicio neîmblânzită rămășiță

nu rămâne nescuipată ‒ himere, himere ‒

nu există o altă lume, nu există nici măcar

lumea asta, surâsul interior pe care-l stârnește

inexistența acestora și celorlalte luminează

zarea drumurilor până la afluxul de rouă

iată nisipul mort femeia respiră dimineața

îi cade din cer un cap de dragon însângerat,

bărbatul întins la picioarele ei visează,

coșmarul însă a rămas decapitat și gol

iar ei îl iubesc mai departe fiindcă nu văd

cu ce să-l înlocuiască.  

POEZII

 

***

Fratele tău întâi a fost cel mai înverșunat

dușman, apoi prietenii și vecinii

te-au contestat, te-au ponegrit, te pândeau

să-ți scoată ochii, să te sufoce, să te înece ‒

știe omul cât e bestie? ‒ nimic nu-i mai

primejdios ca familia ta, casa ta, camera ta,

trecutul tău, familia geloasă te ursăsc ‒

ai datoria să o părăsești ea îți sapă groapa,

ori îți pregătește înălțarea pe cruce ‒ ce fericiți

au fost când aveau la îndemână liber juvățul

chiar mort fiind stau cu ochii pe tine

toate au trecut într-un moment sau altul

prin antecamera morții și mereu stau

în intimitate cu moartea cu grijă și flecăreală.

Există turnători și-n cimitir care ucid încă o dată morții.   

MOARTE MARTIRILOR

 

Steaua furișată a răscumpărării se anunță,

sămânța morții martirilor fumegă, glasurile

lor alungă duhurile pustiirii, sunt călăuze

ale sufletelor ieșite din convoaiele lente

ale pământului, pacea se va instala în spațiul

nostru închis, cadavrele lor mutilate

ale martirilor săraci mai stau azvârlite

pe drumuri dar nici hoitari umani, nici păsări

hoitare nu le ciugulesc carnea cantitatea

de fragmente de om distrus mă sfâșie,

torționarii călăii permanent stau în picioare

vigilenți, suflete pribege merg să-i întâmpine

în singurătatea frigului înțelegerea viitorului

țâșnește din gura lor.   

POEZII

 ***

La poalele unei faleze cobori fără voie

spre isteria originilor, spre contorsiunile

primordiale, vezi pământul pradă

demonilor săi, presimțind destinul

ce-l așteaptă, pe un pietroi așijderea

văd o femeie în prag de menopauză,

pare o băbuță smochinită, scâlciată,

gârbovită și cântă în gura mare, cu gâtul

tremurat: ”Da, asta e dragostea!”

îi e rușine și mării, și stâncii, mă mișcă

până la lacrimi: nu e păcat să fii trist,

însă nu există ceva mai otrăvit ca o babă

să se dea fată mare era avară, certăreață,

lacomă, comunistă, pârâcioasă, cântăcioasă

Doamne sfinte, cum faci tu maimuțe fără păr.

***

Un taur de cuvinte te-nvăluie,

fragedă minunăție sare din labirint

să-ți sfâșie corsajul fată pentru tauri

iscată ‒ soarta ta e scrisă aici până când

alt taur se va naște iar a-ți face iluzii e un păcat.     

***

Am recunoscut într-o stâncă moartea

încremenită într-o icoană, patul întins

și deschis al micilor ei ființe imunde

la adăpostul unui stejar ‒, eroarea

și invidia sunt fiicele indefinitului

fără de gândire, reziduul colosal

în Câmpia română ‒, niciun semn

de om legat de cer și de pământ

la poalele treptelor nopții, păsări

stranii își sapă în aer mormântul

și întoarcerea: asupritorii lor au fost

aspri în primejdiosul anotimp, pesemne

acum otrava a ațipit în canibali.