ACEȘTI MILIARDARI AI LUMII

 

***

Acești miliardari ai lumii clamându-și

bogăția chimică personală coloana

glandulară, imensa satisfacție ‒ ei refac

mereu ordinea lumii, ei fac să se încleșteze

rasele, clasele, fiarele și îi pun pe vasul

acesta al morților în lumina Apocalipsei

și de aici acest satanic omuleț un tubercul,

acest molar moral de plesiozaur și aceste

bănuieli postume, acest sumar: ”Eu sunt

și numele meu dincolo de dubiu și de credință,

dincolo de aceleași imagini, dincolo de orice

previziune, sunt vocea cerurilor noi,

și a pământurilor noi și tăcerea și cântul

dinlăuntrul tăcerii, eu sunt inima unui val,

zvelt mă dezgrop...” Dar miliardarii privesc

la acest pat cu așternutul îngălbenit,

aceste bilete rupte.    

AICI E O VALE A SÂNGELUI

 

***

Aici e o vale a sângelui care

pute a moarte, fătălăi îngâmfați

o bat cu piciorul apăsat, pământul

mustește de gemete.  

SCEPTICUL BUCURAT

 

Mereu surâzând omul acela

amabil, mărunt și trist, predicator

al unui soi de nihilism, sceptic

și neîncrezător își umfla o falcă

împungând-o cu limba și schița

un gest de apărare solidar

cu sărmanul norod bâigui,

”Nu-i urăsc pe oameni, dar mi-e

frică de ei când îi văd. Un glas

se ridica din adâncuri. ”Exterminare!”

Și nu știu unde să m-ascund. E glasul

nevoii de Absolut.”  

LIBERTATE, FIDELITATE

 

***

Libertate, fidelitate

pasiunea diavolilor

libertatea care se adaugă

pielii jupuite ‒ pentru orice

bine s-a convenit să nu exiști

să urmezi minciuna, luna

diavolul în existența pentru

existența, libertatea de a exista.

Deznădăjduiții dorm ‒ vor fi

un segment din trupul șarpelui.

Libertatea confundă acțiunea

cu ispășire numindu-și cucerire

nimicirea. Nimicirea, alcoolul

tăcut al demonilor.   

THE BOOK CANTICLES V HAS BEEN PUBLISHED

 Hello, 

My book of beautiful poetry CANTICLES V has been published. I recommend it strongly to everyone. It's worth reading. Enjoy! 

FOR MORE DETAILS PLEASE FOLLOW THIS LINK TO AMAZON. THANKS

https://www.amazon.com/CANTICLES-V-VLAD-NEAGOE/dp/B0CTFHKG6J/ref=tmm_pap_swatch_0?_encoding=UTF8&qid=&sr=

TERORI DURE

 

***

Terori dure, grele, pietroase

ne fragmentează, ne fac mici

fărâme, nimicuri negricioase,

o jeavră neagră cu ochi ticăloși

plini de moarte ne privește fix

arătându-și colții, limba neagră;

aici e o vale a sângelui care pute

a moarte, fătălăi îngâmfați o bat

cu furcile, apăsat ‒ jeavra pare

că-i de cauciuc, dar scheaună

jalnic într-o fundătură cu lumina

decapitată în ochi.  

ROBII BORHĂIELOR

***

Robii borhăielor umflați

îngâmfați cu ochi beliți

cuprinși de automatismul

american, de grosolănia

și ușurătatea americană

râd într-un dinte și scutură

în buzunar monezi americane

zic făcându-și cu ochiul:

”Românii morți nu mănâncă

multe sarmale, nici multă colivă.”

Robii borhăielor prind mereu

câte ceva fantomatic. Fug

în automobile scumpe, scuipă,

hăhăie și dimineața se mistui

dintr-o dată goală, vidă.      

TRIST EPILOG AL UNUI SECOL

 

***

Trist epilog al unui secol

sfâșiat între delirurile rațiunii

și cruzimea armelor au murit

omul și ideea de om. Diavolul

scârbos, slugă scârboasă a văzut

cadâna crăcănată, disponibilă

și-a șters balele de pe gură

și le-a declarat adepților:

”Am văzut-o amărâtă la picioare

și am futut-o. Tremură pronunțând

cuvinte sublime...” La ultimele

margini ale existenței s-a depus

chiciură și lunecăm în întuneric

ca vacile pe gheață.   

DESPRE EMINESCU

 

Citind tot ce a fost scris despre Mihail Eminescu, poet național rămâi oripilat și îngrozit. Totul absolut totul ce s-a scris despre el și opera lui e scris în batjocură cu venin și cu totul deplasat. Despre persoana sa se scriu tot felul de bazaconii ca despre o fantomă ca despre o ființă care n-a existat. Nimic ca despre un om viu, ci ca despre o abstracțiune absurdă, contradictorie, fantasmagorică. Biografia inventată, distorsionată, fantasmagorică, plină de o sumedenie de parșivenii exagerate. Încă nimic nu s-a scris despre poet ca despre un om viu, real, care cu adevărat a existat. Mă întreb de ce se scriu atâtea enormități abstracte, inventate cu pretenție de mit. Bănuiesc că în timpul vieții, fiind un om nenorocit, bolnav, sărac nu a interesat pe nimeni. Nimeni nu a vrut să-l recunoască și să-l știe și așa și este. Având nevoie de o personalitate de geniu românii și neavând-o culturnicii cimpanzei din țara asta s-au pus s-o inventeze și așa cum arată Eminescu în scrieri e o persoană monstruoasă, fragmentată, compusă, lipită din mii de bucățele și apare ca un personaj inexistent. Și culmea nenorocirii ca o otravă toate poeziile lui sunt parodiate într-un mod vulgar, josnic, disprețuitor. Mai stupidă e distorsionarea batjocorutoare a poeziei Luceafărul. Or o poezie autentică nu se supune parodiei. Or românii sunt cimpanzei nebuni care n-au ajuns la stadiul uman și nu pricep un geniu or Eminescu este un râmuitor nenorocit, un bard veleitar amărât.

     Cartea cu scrisori dintre Eminescu și Veronica Micle e o născocire monstruoasă, tonul e de giugiuleală țigănească, de tăvălituri vulgare, de ființe degradate de bordel, presărate cu expresii din limba comersanților cum ar fi ”câine de mine”, ”nebunul de mine”. Pesemne le-a scris nemernicul de Eugen Simion, oligofren de gradul unu și bandiții lui securiști de la Academie. Merge și așa pentru că norodul român nu-l citește pe Eminescu și nu mai puțin elevii, că li se dă foarte puțin. Falsul sare în ochi (ton, temperament). Eminescu nu avea acea dulcegărie puturoasă turco-țigănească, de manele smintite. Ziarul Adevărul acum doi ani publica ceva din biografia lui Eminescu ‒ scria clar tat-su Gheorghe era cazac și mama lui Raluca era căzăcioaică (Iurașco) și când se îmbătau aceștia cântau ”Ia cazacika tî cazac, ia duracika, tî durak” cântau și jucau, iar limba lor era ruteană. Eminescu limba română a învățat-o de la școala lui Aron Pumnu. Dar cazacii nu au dulcegăria și balele țiganilor. Rutenii sunt un popor aspru, serios, arieni, nu țigani. Simion era durak. Culmea niște cimpanzei i-au scris niște scrisori de dragoste scârboase, zoioase, josnice, cu un limbaj de bordel și atitudine de prostituate bătrâne, babe rele. Niciun extaz de tinerețe, de dorință, de voință, ci de babe sure, înrăite, cu ovarele uscate. Culmea nenorocirii e că pe acest poet național cui nu-i este lene poate să-l scuipe, să-l mânjească să-i pună coarne și macaroane pe urechi ori să-l umfle ca pe un zmeu. Cred că românii nu au nevoie de niciun fel de cultură și au o literatură josnică de oameni de paie.

     Și azi avem o hoardă de scriitori securiști, gras plătiți cu niște texte scrise de handicapați mental, de niște fătălăi înrăiți care scriu tâmpenii abstracte fără nicio realitate. Dar comentariile criticilor literari la aceste cărți sunt puțuntele, idioate și absurde sunt așa cum peste balegă ar cădea altă balegă. Și proletkultiștii lui Jdanov mai stau de veghe ca să se întâmple așa: avem în literatură zbiri, cenzori răi, hapsâni, distrugători.

Les Points d'appui pour l'âme à lire

 Bonjour!

Je vous recommande mon livre de poésie vraie et belle: 

Les Points d'appui pour l'âme. 

Pour plus de détails, veuillez suivre ce lien

https://www.edilivre.com/les-points-d-appui-pour-l-ame-254d63b96d.html/

CANIBALII VOR SĂ FRÂNGĂ SPIRITUL

 

***

Teama îngrozitoare de gloată

sufocă iarba câmpului, teama

de gloată care asemenea unui

câine rău vrea să frângă spiritul

liber al oamenilor elevați,

canibalii vor mereu să frângă

spiritul indivizilor mai proeminenți.

Bolșevicii gheșeftului, asasinii

cu bani vor să frângă acest spirit

așa încât să poată declanșa marea

rostogolire în jos către vechile

niveluri ale lumii interlope

dominate de adorația banului

și de plăcerea de a ucide.

Gloatele! Maimuțele asasine!

Pe fețele oamenilor se-ntinde

chinul spaimei reci. 

TORȚIONARUL FERICIT

 

Acest torționar fericit batjocură

a speței umane care lovea deținuții

cu un furtun având înșurubat

la un capăt un șurub greu, le rupea

coastele, picioarele, mâinile

le spărgea capul și până-n zori

nenorociții își dădeau duhul

în groaznice chinuri sângerând

azi pensionar în vila lui de lux

scrie versuri pe scânduri, pe pereți

le imprimă pe gresie, le editează

în ediții princeps, vinde sticle

cu iadul, le face cuibul prin

ascunzișurile bisericilor celor

mai vechi, cu prefețe ale unor critici

aspri, cioflingari, paznici găinari

ai literaturii, trăiește fericit în spațiu

și timp în această țară pierdută

fără să știe că timpu-i reversibil,

un du-te-vino neîncetat, de aceea

criminalul nostru atât de mic și stupid

lesne se poate vârî prin ascunzișuri

sau să iasă și să se dea important

scriind versuri pe scândurile

unei imense latrine mișunând

de asasini și tâlhari și nu lasă

niciun mort să se trezească.   

CARALIII AUȘVIȚULUI

 

Caraliii Aușvițului se belesc la mine

cu ochi bulbucați de broscoi nu se miră

că-mi usucă oasele de foame îmi scot

și uscăciunea din oase și mă tranșează

în fragmente și mă trag în cloaca puturoasă

orăcăind ei sunt mulți și-și umflă bășicile

în gușă, din veac ei mai slujesc pe bolșevicii

aduși de potop sovietic de la Marea Moartă

ei le imită graiul hârâit ca un bonfaier ‒

bumerang șuierând prin aer, adânc pătrund

prin semințiile tătare nesudate ce apar

și dispar și se scufundă-n noapte pe drumul

sufletului ei vin și trec coloane de tancuri

cu mitraliere de cuvinte goale, prin zgomot

și cuvânt gângav, fornăit se-ntrec să ne jupoaie

de vii și sunt asemenea prafului ce s-așază

pe tobă, ei umblă pe sub ogor prin apele

adânci ce tac în întunecimi, usucă izvoarele-n

munți și păduri și apoi prind privighetorile

și le mănâncă.   

UN POPOR DE MAIMUȚE

 

***

Șubrede neghiobii te-nădușă de plictis

iată fără glorie și zăpadă între vâscoasele

larve de fluturi dar la culcușul tău veghează

neagra aluviune, mânioasele torente de cuvinte ‒

creaturi semicreate, semiconștiente, semidemente

acționând în roiuri cumplite ca lăcustele; ciudata

rezistență și ură înverșunată în fața îndemnurilor

de a-și purifica eul. Fanatismul morbid

al neîntregitului. Din toate părțile te fixează

o semicreatură dotată cu voința dezintegrării

și a morții. Atâtea terori aspre și pietroase

colțuroase violând destinul, violând distanța ‒

este inevitabila satisfacție supremă a unui popor

de maimuțe încâlcit în trecut și incapabil

să se smulgă din el. Un popor amestecat

ca fasolele care n-a fost niciodată mântuit

și nu a cunoscut un mântuitor. Nimeni

nu a fost să le arate drumul spre lumina

soarelui. Rupi tu singură la piept, iubire,

tu calea cea mai abruptă deasupra noastră,

deasupra tuturor zilelor noastre făcute bucăți

și forfotitoare pe întregul desiș al primăverii.    

ACEST POPOL DE CARAVLAHI

 

***

Necreat, semicreat acest popol

de caravlahi e străbătut de un suflu

întunecat, pofta de sânge o dezgroapă

din sedimentele unui trecut necreat

din străfundurile sufletului uscat

ca o păstaie, blânzi, binevoitori

la suprafață, în ascuns se lasă

copleșiți de patima lugubră a morții.

Deznădejdea îi ține pe loc cu încăpățânare,

setea de sânge îi zgâlțîie, a urii încarnate.

Un norod incomplet finisat aflat la discreția

unor instincte atavice nestăvilite ‒

în străfundurile sufletelor lor zace

un resentiment insondabil o rană

deschisă, n-au un suflet, n-au un nucleu.

Un șarpe negru le strangulează inima.

Povara grea, urât mirositoare a unui trecut

necunoscut din haosul pasiunilor

și potențelor și al morții. Înfundați

și încâlciți în elemente, neputincioși

să se descătușeze urlă și urlă și mor

și se destramă treptat până se descompun

cu sufletul mort în putrefacție ființe

mecanice ca o jucărie degajă o ură diabolică

îndreptată împotriva vieții și atunci bufnitura

unui cuțit greu împlântat într-un trup viu

voluptate mortală spasmodicul zvâcnet

de satisfacție când cuțitul pătrunde în carne

și sângele cald țâșnește. Halal valah!     

BROSCOI

 

***

Broscoi care-au înghițit pietre

valahii tuciurii cu ochii bulbucați

privesc lumea și nu recunosc

pe nimeni: totul li s-a înfundat

cu pietre și zâmbesc de pe mal.

Fundul lacului era mâlos idolii

noștri zac sub formă de oase

sub apă. Ei nu mănâncă multe

pietre. Par muți așa cum totul

din jur pare mut până și pietrele

și apa. O tăcere primară, pietroasă,

dură, spartă o tăcere goală ca de viață

înfrântă. Broscoi și limfatica

întindere de ape.   

CARALIUL LITERATURII

 

Are o mutră oribilă. Sunt figuri

care nu pot înșela, are în vene

sângele dracului și suge sângele

omului, sufletele din insulele

norocoase le vânează cu foarfecele

le decupează în bucăți mici

le smulge fremătătoare din marele

joc al răbdării al iubirii și al vântului

dar se scufundă negru în Marele Pahar

al jocului de cuvinte și de păianjeni.

Seara se-ncuie și după un perete jegos

mănâncă lacom cebureci cu carne de om.

SUB ORIZONT FIINȚE TERIBILE

 

***

Sub orizont ființe teribile

care ies din fundul sufletului meu,

turnuri care se prăbușesc, păsări

în ceruri incendiate în subsoluri

sângele amestecat cu bocete,

adunat de șobolani scârboși.

Nu mai pot adormi la loc: zeul

grec al infernului împrăștie

plutoniul pe toate mările ‒

cât de departe suntem de vremea

când oamenii se simțeau fii ai zeilor.  

CANIBALUL BOLȘEVIC SCRIE O SCRISOARE DE DRAGOSTE IUBITEI POETULUI NAȚIONAL ÎN NUMELE POETULUI

 Măi îngerașule, mă fato sunt bolnav

și e un ger nemaipomenit și poate

să mă îmbolnăvească și mai rău.

Puiuțul meu cel scump răscump

și iubit ‒ ce faci tu acolo? și te rog

să mă ierți că nu-ți scriu mai des ‒

câine ce sunt fără inimă, sunt ocupat

cu gheșeftul până peste cap. Depărtarea

și preocuparea asta ne strică rău de tot.

De s-ar mântui afacerile tale de-acolo

că le ai și de s-ar sfârși și ale mele mult

mai tâmpite ca alea la tâmpitul Timp.

Auzi, tu?, fato, dulcea mea Doamnă ‒

să mă scuzi că-s grobian ca alaltăieri ‒

ca să fim odată și odată un trup și un suflet.

Dar să știi, țoapă, că oricine ar vrea

să mi te ieie pe tine și să te ducă

la Marea Moartă, în Sidon, singura

mea avere scumpă și singura mea fericire

din lume e un om de nimic care merită

spânzurătoare ori tragere pe roată

ori o bucată de carne smulsă din pieptul

ipochimenului și epitetele cele mai proaste.

Iartă pe cânele de mine, dar tu știi că de câte

ori îmi vorbești de curtezani, de ofițeri țanțoși ‒

ah, câinele de mine sunt in Othello prăpădit,

îmi înfigi un ghimp în inimă și mie îmi vine

să te strâng de gât. Puiuțule zău nu pot veni

încă că sunt bolnav și ocupat cu gheșeftul,

dar așa-mi ești de dragă, așa că mă tăvălesc

și nu știu cum să ți-o mai spun cum să ți-o mai trag.

Și broscoiul de la Marea Moartă tot îi dă cu penița...

”Dacă m-aș vedea iar cu tine la un loc cu Eminul tău

iubit, aș arde cu tine la un loc în cuptiorul profetului

Daniel și vom țopăi ca acei copii în flăcări și rămân

al tău în vecii vecilor.”

 

Maramoiul Broscoi a publicat această scrisoare și eu am copiat din Manualul de lit română de clasa a zecea. Cred că Academia Română compune scrisori de dragoste scârboase la clasici. Am văzut și lui Rebreanu că le compun scrisori de dragoste alde câine ce sunt oligofrenii Academiei. Halal nărod! Nu e așa că cei care vând pfește veșted ne fac culitiura? 

CANIBALII

 

***

E atât de public să-ți etalzi aici raptul

e o fudulie crescând în jur ca o ghebă

mare, o simte oareșicare crescând

pe oase și totuși e o veselie de zile mari

de parcă vine o mare să-i ducă pe nătângi

în cer. Canibalii se așază spate-n spate

pentru a goni o puzderie de șobolani

pentru a se pune la adăpost în mormintele

celor jertfiți canibalul nu se teme nici

de mânia lui Dumnezeu, nici de mânia

naturii, are atâtea morminte

buncăre inexpugnabile.    

NEBUNII CANIBALI

 

***

Toți nebunii canibali

cu un ban de aur sub limbă

mâncând strașnic și zuruindu-și

glandele ca pe mătanii de platină

și-l închipuie pe Dumnezeu lipsit

de nemurirea omenească ‒ suprema

desăvârșire este să crape de bine

până nu va mai fi pâine.  

DESTINUL ESTE SINUOS, NU GLORIOS

 

***

La televizor o femeie care surâdea

ca în lapte plină de o imensă iubire,

mamă tandră care lăcrima de fericire

într-un spital mizerabil lângă tripleții

pe care tocmai îi născuse ‒ Dumnezeu

îi mângâia pruncii și ei îi turnau fericire

fără să se gândească că la sfârșitul

drumului viața așteaptă ca un cerșetor

care ne întinde mâna. Și zâmbetul ei

miraculos ne spunea: destinul este sinuos,

nu gorios. Tânăra mamă ne glorifica

pentru tot ce se pierde și se regăsește:

bucuria și acea mângâiere neștiută

care ne duce la propria căutare prin lume.

PE DOSUL ACESTOR OI

 

***

O pată neagră de populație

ca un boț de seu sleit

pe dosul acestor oi transpiră

buzele de berbec întinse

ale oricărui bandit chivernisit

cu viitorul în coarne istovit.  

AICI IZVORUL VIEȚII SEACĂ

 

***

Aici izvorul vieții seacă

pivotul focului a fost nimicit

ființele de pe-aici au avut cândva

un suflet și l-au pierdut și viețile

lor începuseră să se rotească

în direcția inversă, împotriva

mișcării soarelui ‒ flacăra vieții

plăpândă se rotește peste un vid

întunecat al deznădejdii cu expresia

răsturnată. Pe-aici rătăcesc oameni

stinși cu impulsul dumnezeirii

sfărâmat. Pe întuneric își smulg

inima unul altuia, zori de blândețe

nu se-arată.  

DEPORTAȚII

 

Trenul cu deportați înțepeniți

în vagoane pentru vite s-a oprit

în câmp, au fost deschise ușile

oamenii fantome negre ieșeau

să-și facă nevoile pe câmpul

înzăpezit, un alb infinit,

peste două mii stăteau pe vine

și-n curul gol bătut de vânt,

erau ca cochiliile ce se umpleau

cu zăpadă. Apoi trenul pleca

ca o omidă neagră gigantică

spre tărâmul morții. 

VALAHIE OACHEȘĂ, METIȘIZATĂ

 

***

Valahie oacheșă, metișizată

la maximum, șacalii de la Marea

Moartă te vor îmbrăca într-un NU

ca-ntr-o cămașă de forță și te vor

lovi în momentul împerecherii

și sângele amestecat va fugi

în toate părțile urlând ca hoarde

barbare potopit de Marea Moartă

a șacalilor livizi lihniți ca păduchii

veți putrezi de vii în apele stătute

iar tu, Valahie nu te sinchisești

de nimic ca o buruiană îți vei mânca

deznădejdea împreună cu păduchii

pentru că în venele tale curge un sânge

cu reflux lent, de reptilă prin făpturi

fătălăie veninoase, slabe, țepene

fără suflet întotdeauna te frângi

de la rădăcină și te ling pe picioare

câini leproși, turbați.