***
Țăranii noștri scoteau fum
făcuți proletari, erau împinși
la deznădejde, spre abatoare
din Siberii bolșevicii Răsăritului
vroiau să nu supraviețuiască,
iar sângele lor să ardă în foc
ca să facă loc copiilor lor răscopți
de crime îi contabilizau pe țăranii
noștri strămutau tot ce-i ținea
pe pământ ținteau să-i facă un zero-n
neant ‒ și totuși roua lor rodește azi.
***
Draci și răzgândaci păroși
țin filatura și prefectura
țin literatura și politichia
țin crima și pușcăria, putrezi
cum sunt palizi ca molia
sug hormoni de calitate
și proteine fine și trag de viață
cu ochi de pește opărit doar
să-și facă balamucul să-și facă
progenitura cu dinți și clește
ca secera, trupul ca ciocanul
ciocănos și secera seceroasă
să taie cuie, să taie oase...
poate că ajung cât de cât
vertebrate un lup, un câine,
un șacal, un rechin.
Culturnicul roșu cântându-și sieși
către el însuși până se pierde
în judecata sa, până nu mai are
un eu, sărind îndărăt în cloacă
unde ca ieri era un mormoloc
se deplânge și spune: destul a cântat ‒
s-a terminat cu manelele, își strigă
ajutor în zadar, își refuză iertarea
în lumina lunii pline urmărește
o molie, vrea s-o gâtuie, s-o strivească
între coapse reci, s-o transforme
în miligrame de neant, visează
să smulgă la bănet cu tonele,
încet se ridică și sucește gâtul
moliei nu mai cere ajutor: ar vrea
să fie o frunză purtată de vânt
dar lui îi dârdâie mandibula
îi clănțănesc dinții simte un imens
glas care înghite bucuriile, pe ale lui
scuipându-le ca pe niște șobolani.
Țiganul scrie că plânge,
dar plânge ca un aspirator
care-l absoarbe ‒ de nicăieri
niciun ajutor, scoate sunete
cumplite de ventilator, acum
când știe cum să-și ducă traiul
când mărunta moarte a muștii
nu-l emoționează: e hrănitoare
și ea a unui păianjen sau a
unei păsări, dar țiganul plânge
ca și cum ar avea febră, o zgaibă
mortală și urlă singur și vin
țigănci pioase și-i oferă flori
și icoane viruși pe-alese și țiganul
devine o masă a tăcerii goală
oferită aerului care plânge
țigăncile îi dau lăptică
dar el vrea bănet și plânge
și plânge până și osu-i îi e topit
de plâns și nicio ogoire înlăuntrul
plânsului de ventilator.
***
Câinii criticii reproduc cuvinte sinistre
precum câinii vântului fără gâtlej
și nu le răspunde niciun ecou ‒
ha-ha-hahaha-puma-puma-puma,
hahahahahahaha puma-puma-hahaha-haaa.
***
Puiul de năpârcă vânzând ceva nou
obosit de pâri arde numele înflorite
noua victimă îi e povară și noroc
șterge schița făcută în creion, foaie
curată, încă o dată din nou și victima
e terminată ‒, tu, pământ în care
se lăfăie nu-l primi în sânul tău
rămâne șarpe, rămâne venin ‒,
ceea ce himera strânge nu stă mult
în adăpost ‒ năpârca s-a plictisit
a conceput mii de rapoarte opace
alții suferă acum și el le bagă deștu-n
gură. Se vrea fericit și tot ce trudește
îl însoțește pe infam ‒ se teme de moarte
și de săgeata ei meritată.
