Nici nu știu că moare în anul 1995
înainte de a apuca să se sinucidă
obsesie liniștitoare ca în apele de lapte
ale unei dimineți cu neguri albe,
stropul de nebunie necesar ca s-o facă
i se arată ca o lacrimă gata să se desprindă
de pe o ramură a pomului vieții tremura,
ezita să se rupă dar se retrăgea în sihăstriile
moi ale dimineții, ale insomniei cu-o apă
ce-n somn pare un amestec al zorilor
ce face în inima nopții o frumoasă poveste
despre neant despre timpul infinit
de dinainte de a se naște. Și-și mișca alert
scaunul cu rotile până la poarta azilului
și scruta prin grilaj fruntariile soarelui
copilăria de farmec de pe Coasta Boacei
prin bolta împietrită a pădurilor strânse
ca să-l vadă, coborau până-n sufletul său
și așterneau uitarea ca un pustiu arzător.
Copilăria era doar o pauză? Acel în el
dublu al ochiului și ușurința de a iubi
se roteau în sens invers soarelui
și învârtindu-l și pe el într-un leagăn
liniștit și-atât de cald, atât de la fel
că amețea că i se părea de-a dreptul
ciudat să se afle acolo, cu mâinile bătrâne
în unda ușoară a neantului în care era
prezentă doar uitarea în zare fluturau
doar niște rufe și o pagină înnegrită
n-avea decât să cedeze și să întoarcă
scaunul cu rotile și să gonească înapoi
în claustrare, mișcare în incurabil
la sihăstriile tăcerii de piatră, se simțea
slujind de funie veche în mâinile
unui călău. Și această inimă, și această
inimă încă lumina acolo mai slabă
decât o frunză nemișcată veștezită,
plictisită, amară, dornică încă de lucrurile
spuse pieziș. ”Puteți s-o stingeți ca pe o lampă
la acest capăt de drum.” O sfială îi tremura
pe buze, nu se-ndura să-și plece sufletul aspru
spre cea care se pleacă... o ușurință a suflării
ca un neant ce subțiază ochii care-ar săruta
pleoapele timpului amestecându-le ochii
și povestea răului; mi-am urât țara, toți oamenii
și universul îmi rămânea să mă cuceresc pe mine
însumi, dar te făcuși funie prin întoarcerea
disperării, o sfidare la neant prin ejaculări
mistice. Am târît greu recunoștința. Ani și ani
de surmenaj! Cum să nu dorești liniștea,
cum să nu mă doară-n pulă de ea? Pe când
fiecare este prins în propriul său joc de parcă
și-ar ști propriul său destin pe de rost? Și muri
așa cum ar urca pe o punte și el ruga
să i se întindă pânza și nava plutește înainte
sub o fâșie de cer albastru, un țârâit pe genunile
sângerii, hăul bătut de bourii bucuriei, o bucurie
de explicat doar prin lumină. Vrea să oprească
vaporul ca să se caute. Și mare repaos deodată
pe punte iureșul tăcerii îi lovește fruntea, apar
niște farsori neghiobi, siniștri ca dangătul
de moarte cu rânjet sângeriu. Nu realiză
că era un cadavru pe care farsori îl roteau
în toate părțile și-ntr-un sens și înapoi.
Au îmbrăcat cadavrul cugetătorului sceptic
chinuit de insomnii într-un costum folcloric
românesc ie de femeie și cioareci, silindu-l
să ridice brațul din sicriu într-un salut fascist
și așa cu mâna ridicată ca un catarg a plutit
până-n cimitirul Montmartre și l-au îngropat
adânc la o mie de leghe de cel care a fost.
El pare să-și amintească de altcineva, mâna
lui saluta obsesiile unui străin și nu știe
dacă acel străin era el, încremenit și stoluri
suple și șerpuind îl salută precum neantul
de-a lungul câmpului.
