HOITURI CU CAHLA

 Hoituri importante se încăpățânează

să putrezească, stau în scaun cu indemnizații

exorbitante și-și fac treaba de torționari

cu maximă seriozitate, cu metodă și zel

la indicația fiilor de năpârci puneau cahla

celor ce se împotriveau împărăției morții,

și pusul cahlei erau convinși că este o acțiune

dreaptă, o vedeau ca o salvare a sufletelor

prin expedierea lor directă în împărăția

cerurilor și-i suflau de pe pământ pe oamenii

cinstiți ca pe prostituate hâde și mehenghe

”Veți fi jupuiți de vii în lumea cealaltă!”

le striga câte un disperat, dar moartea ocrotește

aceste hoituri cu ochi de pește și ei stau în scaun

mulțumiți de sine și inventează alte metode

mai subtile de lichidare și turtire a ființei

secondați de câte o curvă tânără care le toarnă

foc în măduvă și hormoni de calitate în gura

cleioasă și născocesc ceva nou în punearea

cahlei mereu și-n tot jilțul stă hoitul cu cahla

și morților le dă cu grebla-n cap, și-anvelope

negre de camion rostogolesc peste morminte fără izbituri.  

BAȘIBUZUCI LITERAȚI

 

Codoșlâcuri bașibuzuce literați bine

organizați în rețea înarmați cu plase

aleargă s-o prindă pe mama cioarei

care zboară din hotar în hotar scoțând

sunete metalice codoșlâcii au mâini

atât de obscure mâini atât de cumplite

că o îndoapă cu carne, o umplu cu sânge,

îi sucesc capul și o lasă iar să zboare

la nivelul ierbii abia bătând dintr-o aripă

iar un motan negru neclintit vrăjit cu ochii

țintă pe ea așteaptă momentul ca să sfâșie

carnea atotputernică reînviată în vise

hrănitoare a fenixului ‒ iar codoșlâcii

așteaptă mărunta moarte a mamei cioarei

și ei știu să trăiască ca mamelucii scuipând

pene negre.

MANEA

 

”Dă-i foială, dă-i foială

nu-i da pe turcește, dă-i

pe țigănește, dă-i foială,

dă-i foială nu-i da pe rusește,

dă-i pe țigănește dă-i foială

dă-i foială dă-i cu bănuțul,

dă-i cu partiduțul!” urla

pe maidan țiganul anonim

ca înainte de a se duce

pe lumea cealaltă, dar tocmai

fleacuri din astea împuiau

țestele strâmbe și asta nu-i

puțin îi aud hohotele de plâns

și înjurăturile: ”Dă-i foială,

dă-i momeală ‒ fute existența!”

POEZIE

 

***

Canibal, uscăciune absolută,

șarpele mamba pe pielea șalelor

nisipul pe nervul optic ‒ asasinul

ești tu, tu ai ucis toată memoria

individuală și ai ticsit-o cu-n viespar

tu rumegi monezi de fier, omul

se vede în briciul tău, compensație

pentru dizgrația în care se află.

Tulburările de neînvins ale erelor

viitoare îți prăbușesc mucegăiții

creieri, la exteriorul mormintelor

nevinovăției în extaz tu te bărbierești

la sex semn al seismelor și foametelor.

POEZIE

 

***

Fiul Omului ne dă măsura omului

Mamona ne constrânge să fim fiare

și bestia lacomă își varsă balele

în toate celulele și ființa scăzută

la minimum rătăcește amețită

pe toate drumurile, e ceva de genul

maimuței scăpate de la menajerie

în goană nebună.

ZUGRAVUL

 

În grădină sclavul infam

zugrăvește mâini de călău

roșii, noduroase, murmurând:

”Astea-s! Le-am simțit fierbințeala pe gât.

Sunt mâini cumplite

și sunt sfinte, să le tot lingi,

ele ne fac ceea ce suntem,

ele ne vor face să țâșnim

în buchet din această mocirlă,

crima lor e o turbată voință

de a ne învăța să disprețuim

legiunea de draci ce sălășluiesc în noi ‒,

vă pup, mâini sfinte, ‒ și-și mușcă pensula

satisfăcut, ‒ noi fii de robi cu capetele

pline de sânge le adormăm,

carnea trupului nostru e hrănitoarea

câinilor. Cum să pictez eu un Phoenix?” 

POEZIE

 

***

Apusu-i putred

dar nu e pregătit să moară

mănâncă musca verde ce intră într-o nară.

ÎNVĂȚĂTORUL

 

Iată-l proaspăt ieșit de la răcoare îmbrăcat

încă în zeghe pe învățătorul luptător de partea

cea dreaptă, blând și senin surâzând intră

în cantină să pună ceva drept inimă, e flămând

și cocârjat, la o masă îl așteaptă caraliul călău,

discuția e purtată cu binișorul, povețele

nesângeroase, plăcute, îi arată răul ce-ar putea

fi văzut în perspectivă, ceea ce importă

ca înfrântul, rod al unei robii seculare, sceptic

frivol care mai bine de zece ani trecând

de la o închisoare la alta ca și cum ar fi făcut

turism fără voie sau pur și simplu trecând

ca gâsca prin apă bagă în gură sarmaua

strânge mâna fostului său temnicer

între două îmbucături, zâmbind jenat

cu furculița în aer și mestecând, zice; parcă

ceva simți și apoi nu mai simți nimic.

”Nu mai ai la ce te gândi uite eu vorbesc,

dar în realitate sunt mut ca o lebădă,

adevărul meu se află lângă mine la doi pași

și totuși nu l-a văzut nimeni, n-a fost

minunea să se întâmple ceea ce s-a întâmplat

de n-ar fi fost niște cuvinte deviate, interpretate

spre rău despre existența noastră a oamenilor

care ne căznim ca-n Valea Armagheddonului...”

”Destul ai debitat orori, îmi țiuie urechile,

nu-mi place nici mie atmosfera asta de infamie.”

”Eu sunt mut ca lebăda și mă las de glume,

a fost ceva și iată că dintr-o dată nu mai e nimic,

a fost omul și nu mai e.” ”Gura!” Și s-au îmbrățișat

ca frații și au închinat pahare la despărțire

și de atunci învățătorul nu se mai lupta

nu avu nici frământări iar un discipol

i-a zis tânguitor: ”Și eu am îngenuncheat

odată la picioarele tale... și am cerut iertare.”

POEZIE

 

***

Femeia trupeșă, cu buci scite, cu picioare

zdumpeșe, cu gâtul gros și scurt ținând

un cap mândru, rotund, blondă, mare,

convenabilă, placidă și grasă, prietenoasă

și veselă, surâzătoare, foarte curvă

și îndrăzneață spune pulimii adunate

într-o curte cu latrină: ”Românii sunt atei,

prietenii neantului și toți oamenii lor mai

deosebiți au fost atei, sunt fără Dumnezeu

fără niciun Dumnezeu de aia o duc ”huiovo”

de aia nu vă așteptați la multe întâmplări

cu dimensiuni noi pentru ei. De aia toți

românii caravlahii umblă să fută morții

mă-sii. De fapt, nimeni nu cunoaște căile

spre Domnul de aceea trebuie să te gândești

la tine de rău...” Și habotnicii au împroșcat-o

cu ouă clocite, conținutul curge pe ea

ca o cascadă pe o statuie și așa o hăuleau:

”Cloșcă, escroacă șomâldoacă, ghilematică,

pitică nenorocită! Bestia dracului! Putoarea

nenorociților!”

‒ Vedeți cum se întâmplă în natură, urlă ea subit,

bestial!  

MÂRLĂNIE POLIMORFĂ

 

Ca un munte de nori de sulf stă în atmosferă

o mârlănie polimorfă cleioasă pe care o știm

care ne împiedică să facem vreo deosebire

între o moarte hidoasă și o moarte pregătită

de mâna oligofrenilor bolânzi între o moarte

cu chip de vită și o moarte cu chip de mort

și canibalii sug măduva fudui la culme că sunt

născuți slugi din mumă slugă, din tată lacheu,

din țară cadână la marginea lumii, sclavi

stropiți cu urina stăpânilor lor și stau ca câinii

să mănânce excrementele proaspete lingând

bucile bașibuzucilor cu bucile larg deschise

unei posibile introspecții care să-i țină în viață

aura lor este pregătită pentru orice posibilitate

pentru că trebuie să mănânce și aburul

ca să primească în gâtlej limbi aspre, să sărute

membrul să asigure în cavitate salivă, căldură

și glisaj așa cum trebuie să fie țara mea populată

de mârlani, foarte curvă, foarte îndrăzneață

face de toate pentru că trebuie să sugă

ca să mănânce trebuie să moară ca să trăiască

cu orice preț veșnic slugă băloasă, apoi cu răbdare

pricepută de scit, maternă și binevoitoare

îl ia în primire pe primul venit ca să vadă chipul

divinității pentru prima oară de când există ‒,

dar ploaia de urină a stăpânilor ei peste ochi,

peste sâni, peste gură o spală de orice memorie

cunoașterea sfârșitului o face veselă și crâncenă,

cât e ziua de lungă e locuită de gânduri ascunse.

Ce va mușca?    

POEZIE

 

***

Viruși negri în formă de scoabă

ne prind de gură, de nas

călăul rotund ca un dolar ne trage

garoul la gât ‒ lent, lent, molcom.

ȚARA CARE NU EXISTĂ

 

Agatarii, haraharii, catarii, sifiliții

și virosospirocheții spun scremându-se

osândiții că țara mea nu există că ar fi

un soi de Macondo, un fel de Macongo,

Belmondo, Magabon, Magrabin sau un nor

ruso-turanic plutind într-un halou de rugină,

urlă că nici loc nu are în spațiu și nici locul

măcar nu există așa cum nu există loc

pentru atomi sau Dumnezeu, dar nu e cu putință

cu ei un dialog numărul exagerat de mare

al lor te copleșește și ei lacomi, crâncen de înfometați

pătrund ca termitele în bălegar și se-amestecă

cu viermii. ”Ultimul exemplar, spun ei, din această

specie ne aparține și o să-l împăiem pe acest

subom camuflat caramoldovlahus,

noi o să-l stropim cu isop...” Acuma chiar nu-i

niciunul timpul și spațiul sunt invenții savante

hazlii dar câte unul dintre agatari, harahari,

catari au câte o halucinație și spun speriați:

”Uite, am văzut acolo Macondo, Bolândoglu

ori Bleadoglu.” Și apoi dispare omulețul,

homunculul, ticălosul mereu după colț după mâini

murdare, în focul nebunilor ‒ dar eu știu că țara

mea există lângă un mormânt care se-ntinde

până-n vastele Siberii și e încununată de pulbere,

aici vin să se spânzure dracii de poarta ei mare

și noi descărnați le ținem scara și măsoară

cu calendarul pustiirea.

POEZIE

 

***

Bustul poetului, surâs amar

”... iar iubirea de moșie este un zid

pe care se pișă câinii”, rectifică.

TIPARUL

 

Fătălău, fatalist rău caravlahul

îl scarpină de zor între coarne pe dracul

cerându-i să-l roage pe Dumnezeu

să-i dea tiparul după care au fost

confecționați ca să-ndure existența

imposibilă ca să-l examineze

să se reînnoiască să se văsălească

mai vârtos și să se lege cu nenăscuții

candidați la nelegiuiri. Dracul

l-a ascultat cu atenție și a făcut

o schimă de doctor care descoperă

un cancer la creier și i-a zis ca un bun

părinte: ”Voi sunteți înfometați

ca niște câini turbați, v-ați vândut

umbra pe nimic, viitorul e și mai

omnivor și veți continua să vă mâncați

unul pe altul căci Tatăl din neatenție

sau uitare a pierdut tiparul vostru

și e de negăsit, vă asasinați aiurea,

hulpava gură, mațul gros furios,

stomacul toate se-nfundă, nimic

nu aveți care să stăruie întru om

L-ați mințit prea adesea, acum poate

să se lase pe pagina întunericului

golul nimicului, dar prea repede

ați început a mirosi a mortăciune.”

‒ Destul, frate, mă nărui... Ce să fac?

‒ Existentul caravlah are ceață în cap

nu-și amintește totdeauna de sine

se învârte, se răsucește, se dă peste cap,

dar întotdeauna are obiceiul ca un făcut

oricum s-ar întoarce mereu stă înaintea

propriilor excremente dar nu se știe

din ce ați luat întruchipare. Acum știți

că aburul urii voastre vă apasă și el

și nu scăpați de el nici când muriți.

‒ Dar ce mă fac?

‒ Ai devenit obiect prin definiție.

‒ Dar mi-e foame, dar țiganii

nu-mi dau brânză.

‒ Tocmai ei v-au ciordit tiparul.  

POEZIE

 

***

Bestia neîntreruptă nu obosește să fie

bestie, nu pierde bătălia încăpățânării

simfonia reptilelor tăcuse, crede

în alternanță privește la mumă-sa

să-i pătrundă misterul care cu mâinile

întinse pe laviță sub icoană îi cere o cană

cu apă, caraliul o privește intens și-i vine

a râde că și ei îi este sete beznele dragostei

ei îl amorțesc și-l imunizează cu o răbdare

de piatră fără să participe la agonia ei

leșinată, rămâne caraliul fidel unor pușcării

apropiate, îi trece degetul pe frunte

improvizându-și semnătura, fața mumei

s-a mascat deodată, cerul dă lumină.

POEZIE

 

***

Cum avem a ști ce vor fi gândit

sclavii sclavilor când li s-a destrămat

păinjenișul temniței și s-au simțit

răcoriți de vânt de s-au apucat

cu celeritate să-și recontruiască

cu degete boante, cu brațe osoase

să-și reconstruiască închisoarea

cu un păinjeniș pe deasupra

adăugându-i măști, broaște râioase,

veninoase, intercalări, terci de fier

și multă pucioasă și smulg adâncului

ei cel mai mic vierme al adevărului.

Veghează lângă Mardoh, rămân

lângă cloacă orice sămânță de viață

e detestată și-și rod gâturile-n

labirintul ei în tăcere, cu ură, cu venin

în forfota aerului împuțit în delir

dinții lor se bucură de oase și zi de zi

se închid tot mai adânc și fiecare

se simte insectă nedevorată urmărită

și urmărind, dar tot în plasă.

POEZIE

 

***

Canibalii importanți cu degetul în gură

ne citesc și recitesc pentru a ne da

un metru de mațe pentru a ne măsura

sandalele doar ochii din cer care văd

sunt în stare să scoată un strigăt și ei

se întrerup din activitatea infernală

și-și varsă balele în răcituri.

POEZIE

 

***

Câini haini, sclavi lingavi

umblă să înșele mielul

să-i investească lâna, să-i sugă osul.

POEZIE

 

***

Pe fața ta înscris

un nul oval asasin

urlă ”Nu”.  

ZEUL GELOS

 

Gândesc la viața de aici de jos

la existența noastră a oamenilor

care în aparență au foarte mulți

dumnezei, dar cu adevărat

i se închină numai la unul Dumnezeul

Dumnezeilor gelos care nu admite

nici un alt Dumnezeu și este desăvârșit

și pipăibil, Banul el nu cunoaște niciun

ateu, nici măcar în Valea Armagheddon,

toți se întrec să-i aducă jertfe de la cele

mai sângeroase la cele mai pioase, lupte,

frământări, războaie, jafuri, cuceriri ‒

toate-s la picioarele lui și el râde într-un

dinte și parcă-n așteptare aproape adormit

suge sufletele oamenilor ca o sugativă

cerneala câte unul încearcă să-l atingă

cu degetul apoi și-l retrage speriat

acest dumnezeu te arde, probabil că e rău

pentru noi toți, dar nu se mai poate trece

peste el, așa că femeile își scot chiloții

în fața lui fără niciun orgoliu și nici nu

au timp să se spele el este mereu în atac.

Mereu se camuflează în istorie ca șuieratul

liliacului parcă există parcă nu există este

și nu-i în aceeași clipă.  

POEZIE

 

***

Pe maidanul ce-aduce cu o insulă

a Morților pușcăria joacă torontoiul,

joc de glezne pe pieptul Frumuseții

asasini despuiați până la ultima

rușine se izbeau să-i atingă buzele,

să-i îndulcească ochii, arși de dorințe

funeste se zbăteau bolânzi să-i intre

în trup, iar țiganii cu țambalul urlau

manele dorindu-i moartea iar fariseii

șuguind, râzând cu toată gura băteau

din palme și le dădeau bacșiș șușotind

că pușcăria bolândă le inspiră o nouă

religie ‒ sunt primii care intră în uman

și-și doresc moartea unul altuia așa

cum se cuvine, deși sunt inutili au fost

victimele oamenilor și ale câinilor,

iar Frumusețea este abia fărâmițare

și pulbere, nimic mai mult iar pușcăria

nu produce decât ghiorăieli și brusc

țipă de spaimă ‒ pușcăria își urgisește

soarta din instinct.

POEZIE

 

***

Cum e posibilă viața aici

în acest gol unde copiii sunt fericiți

din disperare ca să-și ogoiască părinții?

POEZIE

 

***

Pioasa Bancă

ne miluiește

cu funie și săpun.

POEZIE

 

***

Și noi fudui bastarzi ascunși după mâinile

murdare spânzurați ca niște nevolnici

de poarta mare, bântuiți de focul nebunilor

bântuiți de stafii vrem lacrimilor

să li se aștearnă o năframă cu fir de aur

într-o singurătate nesăbuită înconjurați

cu fum vântul paralizat strivește chipurile

în suita aceasta de treceri fără hrană în care

tinde să se piardă fața iubită ‒ și noi bastarzi,

pui de cățea spânzurați cu capul în jos privim

ca chiorii la un spectacol ce nu ne privește.

Lumina a-nghețat casele cele mai frumoase

și pe țestele noastre se cerne cenușă, prietenii

euforici rânjesc la absența noastră de apartenență.

POEZIE

 

***

Dimineața valahul

se tocmește cu dracul

să-l treacă puntea ‒ încalte

eu citesc ”Infernul” lui Dante.

POEZIE

 

***

Canibalul cumpănit în prag

în fața propriilor excremente stă:

să le mănânce sau să nu le mănânce.

POEZIE

 

***

Sfârșitul omului printre masacre și oroare,

pierdut în mii de perversiuni confundând

acțiunea cu ispășirea, numindu-și cucerire

gândirea, nimicirea, beau otrava demonilor

care-s în carne și oase și stau cu ei la masă

și le e foame omul e hrana lor și-n timp ce

sunt mâncați în mod ridicol nu-și poate

stăpâni la timp euforia va fi un sfârșit

foarte dulce lipsit de memorie cu inima

necorporală și sperioasă.

DEMONII

 

Demonii au viață lungă mănâncă

hormoni de calitate și proteine fine,

lăptișor de matcă sufletele lor sunt

uscate lungi veacuri coboară prin tije

de bob fără genunchi și iau trudite

cărări spre a întoarce lumea cu susu-n

jos, s-o tortureze mai întâi pe mumă-sa

care este bună și miloasă, să-l spânzure

pe tac-su care este rău și uneltește,

n-aude geamătul lor, ei spun că au fost

odată reptile, târâtoare, păsări și pești

de mare torpilă și-ntorcându-se printre

muritori îi învață cum să se-mperecheze,

cum să-și dobândească hrana cea mai

toxică, cum să alcătuiască imagini

așijderea celor reale, cum să facă sex

între ei, și cu fiare și cu păsări excelând

în rău astfel să nu se înșele și le umflă

mintea oamenilor de rând cu amăgirea

aceasta că lucruri diverse câte se aud

și pier și lor li se cuvin că din altă parte

venite-s și că unele-ntr-altele pier și ei

trebuie mereu să se fută ca să fie fericiți

și dacă acestea vă vor ține-o așa vor avea

prilejul să moară împăcați ca iarba iar

atomii lor vor lucra pentru alt foc iar

în preajma scaunului lor se târăște

pământul și lighioanele pământului

și oamenii pământului cu lesă de câine

pe cap, iar în preajma patului curvei

celei mari sunt numai lanuri de grâu,

vii și pajiști cu vaci ale soarelui rumegând

păinjenișuri ‒ drumul demonilor e tras

fără unelte, mâinile, ochii duc la pat

la pătimașa taină ce-i așteaptă iar curva

istovită udă cu lacrimi izvorul înlăcrimat

al bieților oameni, le împarte în vise natura,

îmbracă moartea și râd dușmanii familiei,

în confuze dureri de lâncede griji și de lacrimi,

în inima mea sfârși povestea lor.   

POEZIE

 

***

Scepticul demon m-așteaptă

la cotitură mi-a aținut calea

ca un câine flămând privind

de sus cu dispreț la cei ce nu fac

ca el, el care pretindea că a învins

totul nu a putut învinge orgoliul

și inconveniențele lui mișcând

refuz peste refuz în valuri peste

mica lume sucită pătată cu mârșăvii

fără număr convins că ține

în mână o pârghie care oprește

mașinăria universală, era acolo

amestecând cu vorbele zilnice

această alianță în depărtări

cu un mare luciu de mare ‒,

ca-n margine de pădure furnicile

cu frunză, apărat prin surâs

și prin politețe grăind, grăind

grai străin în acel colț de grădină

publică își ascundea hotărârea de taină

cu fața, poate, în profil și privirea

în depărtări, între frazele mele

și când ridica vocea-i pițigăiată

toate evenimentele secundei le-am văzut

gata să se desfacă-ntr-o prăbușire

m-au decupat ei cu foarfeca

o foaie de pagina lui tulburătoare

de mintea care decide și dezlănțuie

delirul iubirii acum urca înspre

astre ‒ morganatică-i zăresc soția

și alianța clandestină, îmi face

cu ochiul și cântă cântece de nunți.

Aceste umbre îndepărtate nu perturbă

în limburile finale ale nimicului

memoria ta ca o remușcare.