***
La tot pasul dai
de locuri defrișate unde
umilirile zac ca șerpii
în pârloage de flăcări
și sar pânʹ la brâul
caraliilor trădători
fiara e alcătuită
din freamătul banilor
și-al mațelor pestrițe
din gherăitul gâtlejelor
și-al nopților umane.
‒ Mămuțică nu fi tristă la Marea moartă
noi cu înfometarea, cu harneala scăpăm
de toți acești erembi ce nu ne suportă
mirosul și ne fac să vorbim mai fârnâit
cu semifraze și-atunci noi ne vom înmulți
ca viermii pământului...
‒ Fă-o, mami.
***
Canibalul bolșevic cufundat
cu totul în sânge mâncat de rugina
unei utopii pe cale de a se realiza
seamănă cu un vis cinic ajuns
la grade de putrezire extrem
de joase ‒ regimurile vlăguite
se năruie, viața nu mai e de partea
lor, canibalii nu urzesc decât orori
la capătul istoriei o utopie ce
nu s-ar adresa nimănui. O fantomă
lacomă canibalul.
Finanța tratează națiunile
ca pe niște colonii de microbi.
‒ Ce nebunie să te preocupe istoria!
Și le străpunge gândul în flacăra
ușoară ce le înconjoară, în ea vibrează
îndrăgostitul element ce face apariția
vieții o nebunie trecătoare o toană
a materiei pentru care miliardarii
au făcut numeroase drăcării, felurite
explozive și instrumente sofisticate
s-o scindeze, s-o anihileze, doar
microbii au oarecare motive
să bombăne pe lângă bombe
victime jalnice ale unui capriciu
în jur lumea se decolorează,
se devitalizează se inflamează
incandescentă în lava ce-o produce
interesul finanței care nu are chip
precum o gaură neagră, te vei topi
într-o zi în vălul de foc care într-un
timp revolut te va logodi cu Dumnezeul
adevărat cu acel nimic de o inepuizabilă
taină. Saturată de plictis Finanța uscată
macină implacabil microbii acești oameni
absurzi care nu știu pentru ce au fost aduși
în existență și-i va face făină fină, proteine
benefice celulelor lor, măruntaielor lor
mădularelor lor. După ce comit crime
mârșave în serie se prefac consternați
că au făcut acțiuni atât de bune, chiar
împotriva lor și microbii cresc în ei
ca pâinea pusă la dospit. Poate
să te înece râsul de atâta suferință.
Microbii au crescut în ei cât broscoii
de mari. E o înșelăciune absolută.
Această lume îngălbenită e o crisalidă
închisă printre gândirile astrelor și nimeni
nu știe ce fel de insectă va ieși din ea
dar Finanța de pe acum a botezat-o
”insecta fericirii”.
Acest scrib caută și-n borți târtani
ca să le sufle-n cur și ei să râdă
de această năpârcă scriitoare hâdă
cu gura bălind și azi și peste ani.
Zgripțar, fâlfâitor de fonfleuri
manele, harnele, șușanele
din silă trompeta și-o ridică-n feluri
multe, peste Ierusalimul fără viorele.
Zadarnic caută-n cuvinte uscate
valori voluptoase de târtani să coloreze
ca și cum ar gâdili-o pe mă-sa la spate
la buric ca jidovul bogat să necheze.
Puțin iubitul scrib sare, un schelet turbat
cu pagini înnegrite lipește groapa
naufragiul să poată curge, să ducă țoapa.
Bolșevicii beliți cu oase putrede
au venit în avioane personale
s-au instalat într-o imensă
câcăstoare cu scânduri roase
s-au întins cu gurile bălind
și scot schelălăituri pustii:
aurul l-au scoborît adânc sub fecale
și dârdâie și clănțănesc, fundurile
li se lățesc, Sarsailă le vâră
câte o bombă atomică în fund
și sângele lor negru cântă,
vânturile lor făceau vârtejuri
în hazna și-n sclipiri de viermi
vedeau superbele lor magazine,
palate, saloane slugi ca muștele,
revoltați mușcând țărâna, curve
ce le dau bacșiș încă o zvârcolire
în plus, haznaua zvârlea sloiuri
de aur peste copiii uciși, în burțile
goale erupții slabe de vulcani stinși
crucea Calvarului pe vulcanul
națiunilor ‒ de acolo, închiși
în latrină se-ncăpățânează să facă
o nouă ordine mondială trâmbițând
din cururi ce-și lasă scârna lor
blestemată peste aurul ascuns
la fund cu reflexe de lună întunecoasă
toarnă sânge murdar peste cloacă
ceva mai jos sunt niște canale
acolo vor să ascundă oala în care
se vor aciua ca-ntr-o conservă
peste care stăpânul soare va cădea
ca peste un căcat naiba să-i ia
de bolșevici ai pușcăriei. Totul curge
la umblătoare nu e niciun anotimp.
***
Așa să fie
fericite și libere
ființele dintotdeauna
de oriunde în orișicine
Isus Hristos e un sâmbure
de lumină, sâmbure ce arde-n pace, pace.
Lokah, Samastha
Sukinho, Bavantu
shanti, shanti, shanti
pace, pace, pace
răul își umflă venele
pe frunte ca să fii fericit
aici pe pământ, în această lume
Abbidarmarosavyārhyā
și nu obosește.
***
Spiritul meu doarme treaz
se strecoară în cupa adevărului
înconjurată cu îngerii lui plângând
sfâșietoare restriște: prin spirit
eu merg către Domnul explozia
lui îmi luminează abisul din timp
în timp, jos peste cloaca leșurilor
ticăloșilor și ale trândavilor
cad peste inimile altora, căutarea
unei ființe, egala noastră, este zadarnică.
Paul Valéry, un fâsâit
atât de pur
cu-n bumb de la izmene-n cur
și azi în sarcofagul cu multe
încuietori el învață tabla
înmulțirii ca să poată
să-ncheie o propoziție.
Moldovioara este o anexă a maicii
Rusii ‒ și așa va rămâne.
Românioara este o anexă a Ucrainei
și așa va rămâne.
Aceste ducate negricioase, slugi exaltate
ale vecinilor arieni suprainteligenți
suprasensibili, albi la față și păr
și curați la piele supracredincioși
ortodocși, suprasexuali
sunt copleșite, drogate de admirație
paralizate când sunt luate în seamă
cad în patru labe și scheaună:
e adevărat avem aceeași genă,
același arhetip slavo-român,
așa că vă iubim, vă slujim, chiar
și grecii au aceeași genă și sunt
fericiți să ni se alăture, slavă Rusiei,
slavă Ucrainei! Slavă sciților! ‒
cu toții suntem arieni numai
țiganii ne strică borșul.
Toate vânturile răcoroase
ca din rai de acolo ne vin
din stepele Rusiei și din stepele
Ucrainei și noi erembii Balcanului
ne bucurăm, ne bucurăm de ne cîcăm
pe noi și dăm și cămașa de pe noi.
Acest Mallarmé este o formă
camuflată de sclavie, de neputință
o formă ca un nor înconjurat
de alți nori feluriți, resemnați
care vor să-și zboare creierii
dar nu știu să aleagă anumite
ceasuri hotărâtoare și urlă
ca șacalii uneori miorlăie
ca motanii fiindcă acest
Mallarmé, deși este și el
un nor se simte un exclus.
A intrat în declinul nebunilor
din clipa-n care extazul
nu l-a mai vizitat și nimic
n-a mai apărut în viața lui
și-au rămas semicuvintele
lui orfane ca în locul lor
să se instaleze o mirare
sterilă, anxioasă ce riscă
să se moleșească în timp,
să piardă tot, chiar și urletul
de șacal, chiar și anxietatea
neavând de ce să se prindă
iar norii își fac alte planuri
ca oamenii simpli.
***
În Arcul Carpatic
chipul Omului nu s-a arătat
mocirle dese fumegă mereu.
Ce diavoli vor coborî !
O pudră neagră plouă peste
suflete uscate ‒ întinse în pat
pe o coastă bestii se frământă.
***
Câinii aceștia umflați cu țeava
bosumflați, fudui, îngâmfați
cu ochii umezi ca de curvă
satisfăcută dau fericiți din coadă
că stăpânii ministeriali le dau
să sugă o pulă pentru ca să nu-i
macine sictiseala. Dar acești
câini nu știu pentru cine ling
pulile cu schmuckul extirpat
sug și nu constată o imposibilitate.
Acești câini n-au reușit niciodată
să afle ce înseamnă un câine,
și un câine în sistem.
***
Suflete de năpârci, guri hrăpărețe
se furișează pe sub unghii, guri
de puroi, vin să se așeze-n sânge
ca la ospețe cu aere de stăpâni
cu otrăvuri tari îți umflă toate
celulele, se-mbibă cu toate enzimele
și trâmbițează din gâtlejuri oțelite
apucând cu limbi cu gheare organele
moi asfixiindu-le într-o grețoasă
strivire să sfârtece trupul reînviat
pentru plăcerea lor care nu vor
ca să se termine și simți în tine
grunjoasa viermuire scurgându-ți-se-n
vine uscând chinuitoare viață
și dragostea ta măcinată neîncetat
între fălcile lor cu dinți mărunți.
Vampirii cu ochi de Meduză
te fixează unde plânsul astral
cade-n straturi de nisip des.
Contempli sărmanul frate cu gura
putredă, cu ochii bulbucați aflat
în robie uscându-se ca viermele
la soare, în jur canibalii au creat
coșmarul de durere idioată
și nicio amintire nu apare să-l sfințească.
***
A sunat ceasul
să primim cu toții infuzia
de vaccin efervescent
ca să ne întoarcem din nou
în robie, să izgonim
iubirea adevărată
și să stăm pe chinci
veșnic într-un clozet
ce se clatină.
Bunătatea și mila au fost
silite să ducă oala de noapte
în zorii șovăielnici s-a spart
zăgazul omului niște cuvinte
care nu voiau să piară
s-au osificat pe acoperișul
câcăstorii sărman suflet
unde vei găsi locul unde
lumina vine puternică
scurmând în noaptea voastră
luxul ce curge râuri, râuri.
Dar puiul de năpârcă ucigaș
va rămâne rece până la moartea numeroasă.
***
A sosit ceasul lui Behemot,
din palatul uriaș aur și marmoră
răzbește muzică necunoscută
silabe tăioase, puteai ghici
o lume, plăceri o muzică
dar și uneltiri cântece negre
din vechi opere: se punea la cale
părea că toate ființele acolo să fie
osândite la fericire apoi toți
dispăreau într-un fel de odăițe
deschise sub tavan se plănuiau
noi orașe clădite din oase de om
și câini.
***
Țară de fleacuri și gunoaie
tovarăși bolșevici și asasini
și aceste tertipuri criminale ‒,
vocea ta fără noimă, vocea ta
Doamne, unic mângâietor
al acestei mârșave deznădejdi
veselă și parcă ademenitoare
la ora ce desparte prima mijire
de ultimul tremur ne împinge
spre o margine a cerului spre
o prăpastie palidă deschisă ‒,
înaltul eleșteu fumegă mereu
ca o țigancă vrăjitoare.
