***
În toată clipa vrea
să se strângă garoul
canibalului bolșevic
pe gâtul valahului
hămisit ‒ dracul
n-are răbdare să-i vadă
pe toți întinși ca râmele
la soare. Ce destin
i-a zămislit din carton.
Pe lângă ei trece
un tren infernal.
Așa roade mereu
prundișul, dar nimeni
nu este inocent.
***
Țărani, pensionari și
slugi băloase zdrobiți
tirania politicienilor!
Marea greșeală e într-adevăr
nașterea ‒ dintotdeauna,
toți oamenii au trăit zadarnic
și au murit zadarnic
dar n-au flămânzit ca voi
în mijlocul abundenței.
***
Această cadână lăuză
așteaptă ziua lui ”nu”;
printre picioarele ei
se-nnoadă febril conjurații
într-o atmosferă înmiresmată
de primăvară. Trebuie
să-i observăm indiferența tristă.
Tot ce s-a întâmplat trebuia
să se întâmple, ce nu ‒ nu.
***
Popor stors de sudoare
stors de hormoni stors
de sânge, epavă în derivă
cadavru în viață și ridicol
călăul e cu tine acum
și mereu te miști
pe nisipuri mișcătoare
tu catâr dacă mai ești
în viață ciocănește.
***
Admirația înfocată pe care am purtat-o
României mi-a otrăvit viața e cea mai
mare nebunie a tinereții mele bolșevicii
mi-au pus bocancul peste gât m-au
condamnat la înfometare, m-au împins
în tot felul de pușcării au făcut din mine
un paria primejdios iar când i-am văzut
pe acești troglodiți, maimuțe slugarnice
fără niciun fel de spirit mi-a picat un cer
de piatră peste cap am urlat: ”Stirpea asta
nefericită de canibali veninoși m-a desființat,
iar descendenții ei, vampirii timpului meu
fără suflet, carne de laborator m-au consumat
minut cu minut și m-au aruncat într-o groapă
și toți mă priveau cu o moacă de hatman
cu inima oțelită a unor scârboși asasini.
Și trupul m-a lăsat baltă. Mi-au strivit
și visele și coșmarele.” Și n-am mai văzut
români, ci numai erembi vorbind hârâit și hopuros.
***
Caravlahii ca praful în aer
fără trecut și fără viitor
pătrund prin toate fisurile pământului
și-l otrăvesc.
Hello,
my new book of true poetry EUDAIMONIA has just been published and is for sale on Amazon.com for only 30 dollars.
To order EUDAIMONIA please follow this link. Thank you in advance.
https://www.amazon.com/dp/B0C9KCHZ23?ref_=pe_3052080_397514860
***
Canibalii bolșevici instalați la troacă
nu încetează să ucidă morții strigă
să-i asurzească să le mănânce oasele,
scormonesc ca câinii mormintele
mârâie și latră speriați că vor fi
hăituiți, întind lanțuri în literatură
în școli, în clozete să vadă țara
legată toată în mrejele lor vâscoase.
Ei se sufocă de ură pe un drum
înroșit de stâncă vine arhanghelul
după un animal fugind.
Mântuitorul a scos dintr-un slăbănog
căpcăun dracii care-l zguduiau și-l
fărâmau, dar dracii n-aveau unde
se aciua și nu era nimeni să-i ucidă
și nici legi nu existau pentru ei
și-atunci Mântuitorul le-a dat voie
să intre într-o turmă de porci și porcii
s-au repezit către mare să se-nece,
dar numai de ochii lumii, ei au ajuns
pe celălalt mal al mării: au părăsit
porcii aceia toată legiunea a intrat
în parlamentarii României și se simt
ca în rai și în pauze de ședinți fac
glume: ”Ați auzit ce zicea șmecherul
acela de Isus cum că noi l-am rugat
stăruitor să nu ne trimită afară
din ținutul acesta când le zicea:
”Duh necurat, ieși din omul acesta!”
”Care-ți este numele?” Numele meu
am zis noi este Legiune, a zis ăla
ce avea locuințe în morminte, pentru
că suntem mulți și noi l-am rugat
și am zis: ”Trimite-ne în porcii aceia
ca să intrăm în ei.” Și uite noi am intrat
în porcii aceștia, aleșii românilor. Atunci
eram aproape 2 mii acum suntem peste
200 mii și nu ne-am înecat, acum noi
asudând abundent putem ucide în mod
desăvârșit noi legiunea, legionari
poponarii, cei mai îndrăciți de pe pământ
noi porcii care avem mulți draci
și nu iese niciunul din noi.”
Bolșevicul acționează exact
precum căpușa numită
”Sibirskaia iazva” ‒ străpunge
și străbate măcinând măduva
ramurilor pomului vieții
se strecoară până la rădăcină
și-acolo cântă ”Aleluia!”
Nu durează mult până trunchiul
se prăbușește și căpușa
iese cu aripi noi strălucind
ca lame de oțel.
Motto:
Foaie verde de trei câini
foamea plânge între spini
moarte, de pantalon m-anini
Inșii de-acilea suciți, pociți, învârtiți
nu au suflet nu li s-a dat unul la naștere
umblă în haite ca câinii și se miros la fund
se ling pe bot și hârîie și latră toți de-odată
mândri, umflați cu văzduh sunt mai
importanți ca lupii și ce-apucă apucă
ca lupii ca lupoaicele și nu dau drumul
din dinți la apucătură nici izbit cu barda
în țeastă umblă langa buimaci se tăvălesc
se dau peste cap se dau de-a tăvălugul
se pândesc să-și sfâșie beregata își sug
sângele își mănâncă mațele se-nfundă-n
pușcării înhață tot ce nu stă bine pe toate
drumurile pe toate cărările, în toate casele
prost încuiate și-s fudui că ființe ca dânșii
nu-s și scot un schelălăit infernal când
sunt hăituiți pe cale batjocuriți, dedați
cu răul bolânzi, înflăcărați înconjoară
groapa carnală se hărțuiesc, joacă table
dau pahare peste cap ca destinele
ca muștele sfârșesc pe hârtia lipicioasă
unde au mâncat și băut tot ce-i ruinează,
sau îngrașă inși de piatră poroasă de vulcan,
coșciug cu aceleași îndatoriri infernale
cu ale dracilor hârșiți și cad de sus extrem
de importanți zgomotos, învenițindu-se,
sufocându-se, împăroșându-se și gem
odată cu ciomagul care cade peste ei
de-aiurea pupă securea anusul suspinului,
evul respirației pentru ei a luat sfârșit
acum sunt niște borcane umplute
cu sarin cărora li s-a părut c-au plâns
și așa e viața acolo, în spatele clozetului
unde se-adună spontan se-mbată, chiuie
și joacă așa gravi ca în fața templului
justiției, ca în fața legislativului unde-i
așteaptă alți zăvozi mai lățoși, mai râtoși
mai colțoși pe pragul de trecere către
ființa prototip lup și se mișcă ca termitele
pe lângă fulger fără suflet se-ndreaptă
spre unitate și cei ce joacă cărți și cei
ce joacă table le ies în întâmpinare
cu promisiuni de pâine și vin și pielicelele
lor jegoase sfârșesc ca bacteriile într-o
forfotă uriașă și acești inși fără suflet
își dublează golul, dublează groapa,
dublează hoitul în iadurile lineare
fățiș corcitura lor libidinoasă ascultă
pașii străbătând ai monstrului ce l-au
zidit gura, stomacul, tractul între visul
lor și visul bestiei plutește secera roșie
și-o falcă de rechin. Dʹaia-s plini
de prestanță și merg suciți, câirniți în zigzag.
***
Omulețul acesta orb
în vârstă de câteva zile
se simte încolțit, auzind:
”Veniți copii!”
***
Vorbele canibalului hulpav, hapsîn
devin tot mai sucite ‒ să nu vă spurcați
cu ele, ne recomandă profetul jupuit
stricăciunea acestor broscoi prăbușește
și fundul iadului ‒ pentru cel nebun
este o plăcere să facă răul să-ți strecoare
balele otrăvite în pahar. El va șterge
orice lacrimă din ochii morții, iar moartea
îi vâră o păpușă-n gură.
***
Timpul e mut pentru tâlharii
patriei, totul e pierdut, nu vor
putea vreodată acești hoți
să se bage cu capul în strigătul
unui os: țara au înmormântat-o
în adâncul nopților, în gurile
lor de dinozauri, acum o separă
și de moarte, disperarea crește
continuu, în străfundul gâtlejului
gloatei o stâncă de strigăte ‒
un drac nebun stă cu mâna
întinsă ca un cerșetor ‒ vocea
speciei naufragiază,
sfâșietoare restriște.
***
Canibalii ronțăind oase
ne avertizează: atenție
la seism: Abaddon
exterminatorul nicicând
n-a cunoscut frământări
voi retrăgeți-vă la adăpost
în mațul vostru cârlig, nouă
ne curg bale după voi ‒
învățătorii erau blânzi
dar cu canini imenși
răsuciți de Baraba.
***
Draci aleargă cu dinamită-n dinți
nobel, șnobel, cobel, hobel, bobel
dobel, robel, cabel, babel, zabel
s-o vâre în tuburi netede în cururi
late cu hemoroizi să facă explozie
să stropească indivizii stupizi
care se vor însemnați precum
o bornă de hotar și se laudă
cu spume de sopon la gură
că-s fericiți.
***
Canibalul joacă cărți
nimic nu-l dezbară de nimic
rămâne așa până la ultima
suflare și gonește după avere
renume cu jindul de-a mânca
carnea părinților chiar dacă
globul ar fi pe punctul să se
prefacă-ntr-o geandră
face vacarm, război, trunchează
viruși agresivi ‒ destinele sfârșesc
ca bacteriile și datorează totul
tuturor ‒ astfel se pliază
cauza rea, foarte încet de fulger
vorbesc, de funia care zace
la picioare și-i vorbește
de mereurile lineare
de linearele niciodată ‒
canibalul doarme-n visul
diavolului și rumegă altceva
și aproape e convins că moartea
e tot ce-a inventat viața mai
temeinic până acum acum
când locul e gol și moartea
este planificată programatic
în urechi îi sună trâmbițele
unei Judecăți fără Judecător.
***
Ca-ntr-o sală de concert pentru nebuni
fel de fel de asasini politicani parcă
cu două capete fără păr și un trunchi
al căror spate este tatuat cu pielea celor
jupuiți de vii, purtate de ei și de idolii
lor și cântă ca surzii ”Să porți pielea
jupuitului...” apoi noaptea o îngroapă
sub pragul casei lor frumoase și numai
așa sunt ei fudui și se iubesc pe sine
se autoadoră ‒ urlă-n final: ”Să măturăm
acest gunoi!” și se scufundă mizerie
și groază pieile jupuite și purtate
cu fală oasele supte vor trebui
să le plătească, dar continuă să le
poarte și nu-și pot asculta viața
nu pot asculta viața, nu-și aud
mizeria care-i umflă ca pe niște
burdufuri. E vorba de o nenorocire:
nu știu ce să facă ca să suporte viața
viața e o încercare de fiecare clipă
sapă o lavă de neclintit sufletul
trebuie să aibă aceeași esență
cu Dumnezeu ‒ purtătorii pielii
jupuitului nu dau vreun semn că-l au.
***
Milioane de țațe proletare
ațâțate de țoape literare
au mâncat milioane de vieți
până le-a cuprins leșinul
peste o viață hăcuită, scursă
printre degetele nimicului
coagulată într-un burduf
în descompunere și ard roșii
spre satisfacția curvelor
de manual ce clocesc o idilă
o supraviețuire prin cultură
proletară scârbos anarhistă ‒
înjură nimicul din ceilalți.
Țațe și țoape, conversație
între două animalități
subversive până la îmbrățișare
unsuroasă și orgasm.
***
Văd canibalii puterii, îi văd clar
în detaliu, își îndulcesc glasul
ca curvele când văd un falus gigant
străpunși de ochi‒cuie, de urlete
de fiare scrijelate, pielea li se face
de găină și s-ascund ca aerul în aer,
ca piatra în piatră inaccesibili
putregaiului și gunoaielor
risipindu-se, sedimentându-se
într-un atelier de clonare ‒ debandada
caselor părăsite face să le germineze
putreziciunea impură ‒ o buhă-i plânge
pe sub metereze, apar mai clare coamele
întunecate ale arborilor, răsuflarea
plopilor din înalt e singură aici, puținul
vânt în marea risipire și mai e întinderea
de apă gri fără izvor ‒ guri de canibali
putrezesc cu bani în gură.
Valahul, valalahul, alahul, alalahul
în întunericul ca antracitul se învârte
cu bâta-n mână ca o morișcă, mental
adunând suspine din toate părțile
e atacat de bestii schelălăitoare urcând
prin moartea lui sar să-l încolțească
haìne să-l extermine să-i lase doar jegul
pe drojdia sângelui comunitară
se-nvârte cu măciuca plin de păduchi
să le hăituiască să se salveze dar nici
pe una n-o vede, n-o pălește resemnat
cade-n genunchi cu două lumânări
veghind cadavrul unui câine și mai
că-i vine să plângă și-și prinde un deget
între dinți iar cel ce reușește să-l dezbrace
e un dobitoc ce-aduce cu un papagal ‒
sărmanul valah valalah sărac, înfometat
ori însetat iubește cimpanzeul care imită
schelălăitul șacalului și-asudă de durere
sau rușine ca o slugă care a primit gratis
un bilet la cinema ‒ mereu plătește
cu ce n-are și se scarpină la spinare
în întuneric se-nvârte și nu moare
și nu mai plânge, șacalii i-au îndesat
un dop de gură adânc în orificiul bucal
și nici nu vrea să-l vadă pe Domnul.
***
Toți gândesc laolaltă
toți vorbesc laolaltă
în acest balamuc
nu întâlnești decât
bestii, fețe bestiale
de corcituri ale uriciunii ‒
această lume e scârnavă
și grețoasă și acest flux
scârbos de lașitate
acest dispreț pentru toate
cu câtă ușurință se prăbușesc
la stadiul de câine ‒ există
o fatalitate moartea și-n afara ei
niciun fel de fatalitate
și-n gena valahului
între naștere și moarte
nimic nu-i fixat
și el umblă langa cheaun
și el umbă creanga
și el umblă fleaura ‒
a recunoscut caracterul
fragmentar al existenței
și cât de neputincios și mic este.
Și intru-n bastionul parlamentarilor
construit și proiectat după dimensiunile
din Biblie ale templului din Ierusalim
un vast hol ca o peșteră uriașă. Aici
ființele se mișcă simultan parcurgând
distanța milenară de la crocodil la gorilă
și orice vedere amurgește orice sunet
amuțește pe-o fracțiune de secundă
ca în spatele unui mare paravan
urechile ți se-nfundă și-ți țiuie ‒ indivizii
și individele ce se perindă trebuie și suportă
o infamie la fel cum suportă o infirmitate
la ora de vârf devin toți crocodili și se
curtează lovindu-se cu coada pe din spate
sub genunchi și râd hoțește ‒ Să ne răzbunăm,
proștilor! hârâie speakerul. Să ne veselim
banul e al nostru mâncarea, carnea moale
e a noastră. Toți cei cărora ‒ violenți ‒
nu le-am stâlcit mutra fir-ar ei în pușcărie!
Sunt tot atâtea reproșuri pe care mi le fac
și care-mi otrăvesc existența. Dar noi trebuie
să le facem mii și mii de legi dure să le punem
mii și mii de taxe să le rupem cefele de taur!...
Și pufăie din trabuc înalt ca o paparudă.
‒ Ce profunzime și ce strălucire! Îl linge
cu limba o curvă care zice că seara s-a culcat
sănătoasă și dimineața s-a trezit moartă.
‒ Sunteți niște umoriști, circari!, urlă un crocodil
mai mic mai negricios și-apoi încep a drâmbuli
toți deodată și cei 600 de monștri într-o
hărmălaie plină de nefericire sporesc durerea-n
aer, sporesc durerea-n lume ‒ toți sunt de aceeași
culoare sură fără nuanțe ‒ crește cu șapte secunde
pe secundă cu fiecare pas de furnică și natura
durerii e o natură triplă, cubică și condiția
de martir, crocodil carnivor, vorace, fără saț
e o durere infernală și funcția de reptilă dublă
dureroasă și bogăția înhățată de trei ori ne rănește,
ne nimicește ‒ niciodată aceste năpârci n-au visat
oameni umani, le pun mereu suferință la portofel,
în pahar, în mâncare, în măcelărie, în tableta
electronică a copiilor și-apar și plâng ca niște
mămuci sărace niciodată cu-atâta blândețe
dureroasă în glas, niciodată un atât de proxim
asalt al foamei la beregată, niciodată ei n-au
jucat rolul de maimuță makak ieșindu-și
din pielea de crocodil ‒ și-așa nici moartea
n-a fost mai mortală decât moartea până
și mobila și dulapurile de la bucătărie-n
sertarul lor n-au găsit măcinată atâta durere,
atâta foame și crocodilii din parliament
încep jocul de la capăt de astă dată transformați
de durere în cameleoni. Și ce ochi au! Și tot văd
pâinea crucificată, carnea însângerată
și cameleonii sunt triști până sub gușă.
Docili, resemnați, creduli
moldovlahii în genunchi
sunt câinii nici nu știu cui
ling funduri umflate, fudule,
late la Răsărit, la Apus, la Nord,
la Sud cu zel, în delir pânʹ
la extaz și numai unii cu limba
mai lungă prind câte-un os
aruncat la-ntâmplare și-nghit
acel nimic de o inepuizabilă
amărăciune oferit pe o strachină
goală sub care mișună năpârci
iar seara moldovlahii erembi
stau la banca mâncătorilor
de deșeuri și le duc la gură
cu mâini atât de cumplite
că umplu de sânge pe toți
exilații ‒ nici nu știu că
ei sunt carnea hrănitoare
a cururilor din cele patru
părți ale lumii mărunta
moarte le mănâncă fărimiturile
cadavrelor ‒ moartea
nu le luminează mormântul
fiindcă n-au știut niciodată
să trăiască.
