***
Canibalii importanți cu degetul în gură
ne citesc și recitesc pentru a ne da
un metru de mațe pentru a ne măsura
sandalele doar ochii din cer care văd
sunt în stare să scoată un strigăt și ei
se întrerup din activitatea infernală
și-și varsă balele în răcituri.
***
Câini haini, sclavi lingavi
umblă să înșele mielul
să-i investească lâna, să-i sugă osul.
Gândesc la viața de aici de jos
la existența noastră a oamenilor
care în aparență au foarte mulți
dumnezei, dar cu adevărat
i se închină numai la unul Dumnezeul
Dumnezeilor gelos care nu admite
nici un alt Dumnezeu și este desăvârșit
și pipăibil, Banul el nu cunoaște niciun
ateu, nici măcar în Valea Armagheddon,
toți se întrec să-i aducă jertfe de la cele
mai sângeroase la cele mai pioase, lupte,
frământări, războaie, jafuri, cuceriri ‒
toate-s la picioarele lui și el râde într-un
dinte și parcă-n așteptare aproape adormit
suge sufletele oamenilor ca o sugativă
cerneala câte unul încearcă să-l atingă
cu degetul apoi și-l retrage speriat
acest dumnezeu te arde, probabil că e rău
pentru noi toți, dar nu se mai poate trece
peste el, așa că femeile își scot chiloții
în fața lui fără niciun orgoliu și nici nu
au timp să se spele el este mereu în atac.
Mereu se camuflează în istorie ca șuieratul
liliacului parcă există parcă nu există este
și nu-i în aceeași clipă.
***
Pe maidanul ce-aduce cu o insulă
a Morților pușcăria joacă torontoiul,
joc de glezne pe pieptul Frumuseții
asasini despuiați până la ultima
rușine se izbeau să-i atingă buzele,
să-i îndulcească ochii, arși de dorințe
funeste se zbăteau bolânzi să-i intre
în trup, iar țiganii cu țambalul urlau
manele dorindu-i moartea iar fariseii
șuguind, râzând cu toată gura băteau
din palme și le dădeau bacșiș șușotind
că pușcăria bolândă le inspiră o nouă
religie ‒ sunt primii care intră în uman
și-și doresc moartea unul altuia așa
cum se cuvine, deși sunt inutili au fost
victimele oamenilor și ale câinilor,
iar Frumusețea este abia fărâmițare
și pulbere, nimic mai mult iar pușcăria
nu produce decât ghiorăieli și brusc
țipă de spaimă ‒ pușcăria își urgisește
soarta din instinct.
***
Cum e posibilă viața aici
în acest gol unde copiii sunt fericiți
din disperare ca să-și ogoiască părinții?
***
Și noi fudui bastarzi ascunși după mâinile
murdare spânzurați ca niște nevolnici
de poarta mare, bântuiți de focul nebunilor
bântuiți de stafii vrem lacrimilor
să li se aștearnă o năframă cu fir de aur
într-o singurătate nesăbuită înconjurați
cu fum vântul paralizat strivește chipurile
în suita aceasta de treceri fără hrană în care
tinde să se piardă fața iubită ‒ și noi bastarzi,
pui de cățea spânzurați cu capul în jos privim
ca chiorii la un spectacol ce nu ne privește.
Lumina a-nghețat casele cele mai frumoase
și pe țestele noastre se cerne cenușă, prietenii
euforici rânjesc la absența noastră de apartenență.
***
Dimineața valahul
se tocmește cu dracul
să-l treacă puntea ‒ încalte
eu citesc ”Infernul” lui Dante.
***
Canibalul cumpănit în prag
în fața propriilor excremente stă:
să le mănânce sau să nu le mănânce.
***
Sfârșitul omului printre masacre și oroare,
pierdut în mii de perversiuni confundând
acțiunea cu ispășirea, numindu-și cucerire
gândirea, nimicirea, beau otrava demonilor
care-s în carne și oase și stau cu ei la masă
și le e foame omul e hrana lor și-n timp ce
sunt mâncați în mod ridicol nu-și poate
stăpâni la timp euforia va fi un sfârșit
foarte dulce lipsit de memorie cu inima
necorporală și sperioasă.
Demonii au viață lungă mănâncă
hormoni de calitate și proteine fine,
lăptișor de matcă sufletele lor sunt
uscate lungi veacuri coboară prin tije
de bob fără genunchi și iau trudite
cărări spre a întoarce lumea cu susu-n
jos, s-o tortureze mai întâi pe mumă-sa
care este bună și miloasă, să-l spânzure
pe tac-su care este rău și uneltește,
n-aude geamătul lor, ei spun că au fost
odată reptile, târâtoare, păsări și pești
de mare torpilă și-ntorcându-se printre
muritori îi învață cum să se-mperecheze,
cum să-și dobândească hrana cea mai
toxică, cum să alcătuiască imagini
așijderea celor reale, cum să facă sex
între ei, și cu fiare și cu păsări excelând
în rău astfel să nu se înșele și le umflă
mintea oamenilor de rând cu amăgirea
aceasta că lucruri diverse câte se aud
și pier și lor li se cuvin că din altă parte
venite-s și că unele-ntr-altele pier și ei
trebuie mereu să se fută ca să fie fericiți
și dacă acestea vă vor ține-o așa vor avea
prilejul să moară împăcați ca iarba iar
atomii lor vor lucra pentru alt foc iar
în preajma scaunului lor se târăște
pământul și lighioanele pământului
și oamenii pământului cu lesă de câine
pe cap, iar în preajma patului curvei
celei mari sunt numai lanuri de grâu,
vii și pajiști cu vaci ale soarelui rumegând
păinjenișuri ‒ drumul demonilor e tras
fără unelte, mâinile, ochii duc la pat
la pătimașa taină ce-i așteaptă iar curva
istovită udă cu lacrimi izvorul înlăcrimat
al bieților oameni, le împarte în vise natura,
îmbracă moartea și râd dușmanii familiei,
în confuze dureri de lâncede griji și de lacrimi,
în inima mea sfârși povestea lor.
***
Scepticul demon m-așteaptă
la cotitură mi-a aținut calea
ca un câine flămând privind
de sus cu dispreț la cei ce nu fac
ca el, el care pretindea că a învins
totul nu a putut învinge orgoliul
și inconveniențele lui mișcând
refuz peste refuz în valuri peste
mica lume sucită pătată cu mârșăvii
fără număr convins că ține
în mână o pârghie care oprește
mașinăria universală, era acolo
amestecând cu vorbele zilnice
această alianță în depărtări
cu un mare luciu de mare ‒,
ca-n margine de pădure furnicile
cu frunză, apărat prin surâs
și prin politețe grăind, grăind
grai străin în acel colț de grădină
publică își ascundea hotărârea de taină
cu fața, poate, în profil și privirea
în depărtări, între frazele mele
și când ridica vocea-i pițigăiată
toate evenimentele secundei le-am văzut
gata să se desfacă-ntr-o prăbușire
m-au decupat ei cu foarfeca
o foaie de pagina lui tulburătoare
de mintea care decide și dezlănțuie
delirul iubirii acum urca înspre
astre ‒ morganatică-i zăresc soția
și alianța clandestină, îmi face
cu ochiul și cântă cântece de nunți.
Aceste umbre îndepărtate nu perturbă
în limburile finale ale nimicului
memoria ta ca o remușcare.
***
Oamenii rămân în urmă stâlpi
pe pământul pe care l-au iubit
și-abia mai respiră puțina credință
în datina lui și în tihna lui și nu-i
pentru noi peste el cenușă nici
pulbere în mâinile celui drept
în căutarea compasiunii și a iubirii
or toți cei ce m-au cunoscut, cei
din jurul meu au aerul lor triumfător
diavolesc nu le stă gândul decât
la prilejul să se ucidă la orice răscruce
nici unui gest nu-i știm povara
de nimeni acreditați ca oamenii
să se distrugă cu patimă spre a hrăni
ciorile în aceeași respirație rotind
hidra îndrăgostită de propria-i forță
și de la călcâiul divin, această zvâcnire
foarte puternică și care totul cuprinde
iubire și mare și pământ vlăguit,
dar Moartea domnește și cheamă
cu trâmbița ei copiii o aud în fiecare
dimineață dar ei sunt fără parte
de mărturie fiindcă zeii merg goi
la lucrarea lor strigă: cine le știe
căile? Căutați-i se rătăcesc și lipsa
lor nu e pagubă... Și spunând asta
în greșeală zeii orbesc pe apa neagră.
***
Curvele șmechere deasupra capurilor
deschideau la luminile terasei în seara
electrizată o nară străpunsă de păr
și încă dulce se făcu aerul la pasul lor clătinat.
Mâna de fier a sorții le buși cu fundul
de piatră. Era curva cea mare care clocea
pe plajă încă acest gust de trup între toate
trupurile fericite rufa ei de femeie flutura
în visele tuturor mai abitir decât rufa
sufletului ei în anii adolescenței.
Acum este mult mai copleșitoare
acum amanții vin triști ca niște vite
în lungirea întâielor focuri ale serii
acum amanții tac în sânul mulțimilor
streine: acum strâmt e așternutul nostru.
***
Rotiți urna umană tandru
pe fundul ei sunt semințe
lângă rănile spiritului nostru,
degete crude, mâini precaute
n-o faceți să plesnească:
e pândită constant de păsări,
de reptile, de fiare, ajutați
semințele să-ncolțească,
să nască lăsați-le lor dreptul
lor asemenea șarpelui
să respire și câinilor lăsați
conclavurile lor ‒, prin urnă
trece vântul cântând rămâneți
în ea, vânători, vegheați
lângă unealtă, orice sămânță
e detestată în inima-i se filtrează
foc limpede pân´ la esență.
***
Canibalul cu dinți de dihor își adăpa
orizontul din pământul beciurilor,
bolșevicul cu chip încenușat cu gură
strâmbă de denunțător punea cadavre
la saramură, tumefia pretutindeni
iubita frumusețe, bătrân sânge încovoiat
băga în maț pândea până la groază
dezghețul greței, bestiarul de minciuni
purpurii venea la voi pe poteci nevăzute
nu vă contraria, știa să zâmbească și brusc
sărea ca o viperă și-ți trăgea garoul de gât;
ne-a înnebunit atâta răbdare sălbatecă;
o lumină necunoscută nouă pe acoperișul
lumii ținea treze curajul și tăcerea,
resemnarea ‒ viața umilită acum se târâie,
știind că adevărul nu precede neapărat
acțiunea, el îi opunea propria-i spinare
ca un diavol în biserică ce vrea să i te-nchini
la ceafa lui de mistreț vorbele lui bubuie
în jurul cugetului în ceasurile târzii.
***
Se-ncheie groaznica zi câinii negri
stau în ușa măcelăriei cu ochii
căscați și lacomi precum boturile
lor în spate cu preoții lor în lung
lanț în față cu călăii vrăjitori ștergând
sângele de pe geamuri și până la urmă
cu tot șeptelul lor de monștri, cu voci
egale, folosind cuvinte vrăjite până
la urmă izbutesc să-i facă muți
pe câinii ăștia ce nu vor să părăsească
măcelăria, îi fac să se confunde
cu ierburile, pândindu-ne cu ochi cețoși
pe când vântul înfoaie blănurile ‒ așa vine
Filosoful cu mustață de mătură
cu moartea lui Dumnezeu
în buzele-i băloase urlă ca având
un țăruș înfipt în inimă simulând
rău discursul funebru, urlă
ca un câine gonit din ușa măcelăriei
și aciuat într-un ungher mucegăit,
fizionomia i s-a transfigurat,
fenomenele i s-au tulburat în cap,
acum inflexiunea voinței a clipelor
și infinitul artelor îl izgonesc din el,
din astă lume unde-ndură toate
spurcările civile, răsfățat de copilăria
stranie și de afecțiunile nemăsurate
ale bordelurilor se gândește
la un război al câinilor de voință
și de forță care să-i dea o logică
cu totul neprevăzută care să-l facă
poet, muzician, compozitor, tot
atât de simplu ca o frază muzicală
clasică, dar neputința de a distruge
artele l-a turbat, a început să se joace
cu degetele să urle să i se dea cățele
pe care să le călărească și urlând
s-amestecat cu agonia materiei, bietul
câine cu toate milosteniile pierdute.
