***
După chiolhan canibalii fătălăi
râzând zgomotos ațâță câinii
lor dingo cu fălci pentru știri
asupra zdrențăroșilor cerșetori
slugi ale mocirlei gonindu-i
în direcția finală a iadului
primordial înaintează până-și
pierd măruntaiele și urlă laolaltă
cu câinii ‒ în lumina ecranelor
aceștia devorează carne fălindu-se
cu dulcea ei mireasmă.
‒ Doamne Dumnezeul meu!
‒ Ha!
‒ Vreau să-ți dau cu oasele mele-n cap dacă...
‒ Ha!
‒ Doamne, vreau să fiu fecior de călău.
Te rog să-mi dai
o secure!
‒ Ha!
‒ Caravlahii iștia toți ca unul sunt
cimpanzei,
fătălăi fataliști,
invidioși și
nebuni.
‒ Așa și-așa.
‒ Tată, vreau să-mi fac seama!
‒ Aici ești dubios. Ai ratat momentul.
***
Aici e camera torturaților
ca un imens maidan,
e-o îngrămădire de mutilați
și handicapați care primesc
binecuvântarea călăului
care a fost făcut după chipul
și asemănarea Domnului,
dar mârâie arătându-și colții,
ca un zaraf care primește gaj
o tânără mamă și un copil
slăbuț ca o așchie.
Neghiobul umblând după melci
îi descântă: geau-geau-geau.
***
Domnișoara Fus
a mâncat o ciupercă
și s-a dus.
***
Maimuțoii trădători
cu degete de călău sporesc
orgia lumii ‒ sunt fericit că m-am născut om.
***
Fălci care l-au mâncat pe Hercule
mâini păroase care-au prins termite
acești canibali castrați înăbușe
plânsul lângă zăpadă, mârlănimea
ajută să ducă mașinăria sugrumatorului,
clefăie, ne mistuie diminețile
pe acoperișuri și prin ochii somnului
ne gonesc cu colți de mistreți.
***
Acești literați bezbojnici
stând la chiolhan, o zi nu-i
să nu-și bage deștul în gură.
***
Toți cei din casa cea mare
în simbria Anticristului
cu vizaj draculean încuind
ușile dănțuiesc, dănțuiesc
ca sub ștreang cu zdumpeșa
scită bosumflată cu chiloții
în vine ‒ ea-și scarpină
puhavul ei chip cu ghearele
după ușă spioni deslușeau
gemetele, orgasmele și flatulențele,
șoapte subsecvente,
izvorul miraculos al bucuriei.
***
Mă vezi, mă auzi, demone
și-ai vrea să-mi schimbi
inima în nesfârșita înfășurare
a vintrelor te încolăcești,
înveșmântat pentru moarte
mă smulgi de la sânul
ochilor mei, fantoma tatălui
văzându-mă de-a lungul
zidurilor mă visează necontenit ‒
fața mea are o singură stea.
***
Turme de nespălați și nemâncați
purtate de pași orbi pe străzi
întortocheate și prin praf, au gurile
cleioase de foame și de sete ‒
un strigăt roșu cade din hoarda
canibalilor care-i mână cu urlete,
ciomege la adăpat până se fac
monede de fier ruginite în praf.
***
Siguri de câinii lor îngrășați
de casapii lor, țepeni de înfricoșare
ne scot ochii și-i mănâncă pe pâine
la chiolhanele lor acești canibali
ce merg șerpește înaintea catârilor
duhnesc a iad și clefăie în gol
din gura lor răsări-va lumea nouă
întoarsă pe dos pentru totdeauna.
***
Un canibal turbat de dragoste
surprins pe stâncile de pe marginea
drumului vroia să se smulgă
din brațele curvei adulatoare
întinsă către o nevăzută îmbrățișare
o înfierbântă ca un reșou, o turtește,
o întinde ca pe o stofă și fredonează
ca sârmele în vânt și prinde a-i roade
gleznele ca pâinea prăjită la micul
dejun ea își ridică ochii uimiți la el
stingher și el îi confirmă: ești bună
atât cât trebuie. Și ea: o, doamne
nu e viața asta un lucru groaznic.
”De aia faci pipi și miroase precum
pătrunjelul ori ca hreanul.”
***
Aaaa... vasăzică așa! se luminează marțafoiul,
eu sunt o pasăre și o pasăre trece deasupra mea,
cu aripile de mâl puturos și eu balansez
ca spânzurat de un garou și drângâi din picioare
și lovind deschid ferestre în zid și în aer să zboare
pasărea moale leneșă ba nu, pasărea asta cu clonț
seceros o să-mi devore ficații și ziua și noaptea
și n-au să se mai refacă niciodată așa sunt sigur,
voi deveni o ființă magnetică cu inima magnetică
care va înghiți păsări magnetice, dar până atunci
rămân resemnat, spânzurat, halucinat, bălăngănind
cu picioarele în vânt și-acolo unde-s spânzurat
nu se deschide nicio fereastră nu intră nicio cioară
să-mi curăț oasele ‒ sunt o jeavră vândută trebuie
să mai cânt un imn canibalilor ca să mai slăbească
puțin garoul să le scriu ceva ca să le ațâțe apetitul
sexual ‒ și așa îl apucă schizofrenia și paranoia
nu se mai scaldă-n vis în izvoare ca-n copilărie
cu ochii deschiși ‒ observă în ultimul moment
lângă ușă un sac pentru cadavre cu fermoarul
tras ca o pasăre moartă.
***
Un copoi bolșevic fariseu rău
predică dulceag: am fost învățați
să adorăm, să divinizăm tot ce e
turtă de tizic, și noi mușcăm turta
de tizic ca să nu suferim multe
umilințe așa e evoluția spiritului
uman ‒ teroarea e un divertisment,
e periculos să nu muști tizicul mânat
de sânge și mânie.
***
Virusul intern stârnește cea mai mare
panică în sistem, săpătorul intern
produce breșe în nimbul lumii între
puterea pulii și puterea pizdei ‒ nu
oare parfumul lor de tămâie se ridică
în înaltul cerului, dar tot virusul ar fi
cărarea trasează căile de ieșire din acest
climat virusat.
***
Eu plec, tu rămâi
aceiași ochi dospiți de febre
o față asediată fără rușine.
***
Iubire, muzica mea printre atâtea voci
sparte îți croiești drum pentru a te uni
cu inima mea pentru a lua în tine,
în mersul tău sinuos și fragil lumea
adevărată a iubirii pe care tu o desenezi
și alta, muzică celestă a iubirii
lui Dumnezeu e aproape pe două voci,
ți-aud cuvintele-n auroră și ploaie
pierzându-ți ființa aud cum cântă
îngerii neantului ‒ să dormim, iubita
mea, lângă eoliene evantaie sub degetele
vântului ce te răsfoiește ca pe o poveste.
***
Pe maidanul boboșat
câini dingo lacomi hrăpăreți
prind glas: ”... această țară...”
***
Trăim de la o zi la alta ceea ce se vede
este doar ceea ce a supraviețuit, obiecte
aruncate la mal de valurile vieții ‒
ca resturi din apa mării, sunt oamenii
ăștia ai țării acesteia hărtănite și nicăieri
altundeva: fiecare devine jucător, fiecare
își fură zdreanța, fiecare își mănâncă
morții și fiecare se simte păgubit nu au
nicio fărâmă de pâine de împărțit, bogăția
o înghit îmbuibații dintr-o dată, această
țară și acești suboameni par să-și fi devorat
istoria, este un spațiu al disparițiilor
a dispărut omul și acum dispar și câinii
pe marginea drumurilor, iarba uscată
pare să devore picioarele vitelor iar cioatele
pădurilor tăiate spinările vacilor soarelui ‒
și-n haita aia insolentă, crudă, hrăpăreață
extrem de ticăloasă nu era și nu este nici
cel mai mic semn de precauție când era
să miște cel mai mic deget bat în retragere
cu coada-ntre vine ‒, o, nu, nu, nu, asta nu...
nici dracul nu știe ce să le treacă prin cap ‒
sus dă din fund omul-manele, umbra unei
maimuțe excitate.
***
Bezbojnici agresivi făcând glume
pe seama Mântuitorului satanocrați
o despoaie pe mumă-sa îi tatuează
pe buci chipul lui satan și-o silesc
să danseze goală din buric în fața
copiilor care râd și-o arată cu deștul,
iar bezbojnicii ca și cum nimic nu era
se pun în slujba voluției în mersul
lichelelor vorace impulsionându-și
existența și discursul.
***
Mitraliera, Siberia și asprele torturi
au fost mama noastră bună și ea
perpetuează boala ‒ am rămas o ceată
de umbre ‒ țara o amăgire sângele
se epuizează, iar predicatorii zic
c-ar fi o binecuvântare, atâția sugăi
înlemniți fac legiunea iar când li
se-aruncă câte un os toți sunt veseli
ca la o decapitare la balamuc și merg
cu pas avântat către prăpastie ‒
teroarea era acolo în ochii surâzători
ai călăilor tineri ceilalți trebuiau să fie
săraci, îmbuibații roșii nimic nu împart
cu alții ‒ le place să bea sânge parfumat;
chiar și mânia o folosesc doar pentru
sine până și obediența o împrumută
de la tătari. Minte prăbușită, labă
obsedată, fiară feroce, lăcomie fără
margini și inima li se face mică-mică
ca la avortoni.
***
Aici toți sunt fericiți te-ai stabilit
în vecinătatea infernului în jurul
ghiocului, acest viespar te rumegi,
te mistui fără milă canibalii
te urmăresc în briciul lor ca făcând
parte dintr-o hoardă esențială: aici
toți fură, insultă, scuipă pe orice
și înjură totul, iar noaptea în pat
își rod gâtul fără să sesizeze ‒ restul
e o joacă, răsuciri după răsuciri.
***
Gagii numiți poeți de miliția secretă
cu interiorul de moluscă, oficializați
angajați, spurcați, puși plăieși
la hotarele fericirii în cuiburi de ziare
și-nghit cu hulpăvie de lup emanațiile
naivilor de le dă din gură balele
galbene-nspumate, curg din ei metafore
scalâmbe și-n adunări scandează ‒
noi metafore filăm, și deloc nu cugetăm.
Un țigan handicapat, fiul lui Jdanov
îi ține strâns într-o rețea care se strânge
strâns uniți ca sardelele, iar ceilalți docili
să se lase prinși în plasa păianjenului
cu bani ca să-i sugă fericit și nimic
nu se schimbă, nimic nu se preschimbă,
nici păianjenii nici muștele totul
e prestabilit și așa fericiți gagiii plăieși
adunați la hecatombă, la stână, la chiolhan
se dau rotunzi și așa răul se devoră pe sine
și trebuie să trecem pe lângă el cu ochii senini.
***
Suflete-n ecuație
coboară-n generație
omul ‒ triunghi scalen
în Pantheonul elen ‒,
nimic nu se răscumpără.
***
Țiganul bolând devoratorul gozului
bagă-n maț creația, carnea sa e tristă,
întunericul fierbe înăuntru și-n afară ‒
meseria lui e de canibal pericolul său
e că nu reține lucrul pe care îl înghite,
nici în ce constă noutatea, forma, dar
tot vrea să înghită mereu cărți fără
mișcare vrea să primească sămânța
tinerilor zei care va risca atâta, dar
el, bolândul, îngână manele ca mortul
aruncat pe o grămadă de gunoi și dă
din cap ca un câine și dorește să aibă
cât mai multe morți.
Hai să fugim în a noastră patrie scumpă,
Iubire, subțire în gleznă, aici, în mlaștina
pietroasă călăii te-au bătut cu lanțugurile
pe șale de ți-au zumzăit oasele pe vale
și niciun zâmbet pe cale nu ți-a luminat
fața, frumusețea ta radioasă își făcea
singură patul ei sublim printre oameni
lângă ei, dar la o parte, lângă rănile
spiritului nostru noi semănăm trestii
și cultivăm vița de vie pe coaste, cu mâini
precaute ne mângâiam în sfârșit toată viața
am smuls adâncului tău ambrozia adevărului
tău armonios ‒ acum nu mai e vremea
să veghem la unealta călăilor, canibalilor
să fugim către scumpa noastră patrie,
departe de poporul criminalilor ca să scăpăm
de furtuna înspumată a pasiunilor
și să ajungem în zbor în grădina cântătoare
ce ne va ține în loc despuiați de zdrențe,
acolo nu vom vedea nave cu pereți roșii
nici omfalusuri lustruite, nici olisbosuri
lucitoare ‒ pâinea și vinul vor cânta în foc.
***
Câinii ăștia latră și ziua și noaptea
valuri de viruși împing din gâtleje
către spongioasele orașe ale privirii
cotidiene, îngropate în alte orașe
lătratul lor mi se pare prea lung
ca un hodorogit sub apă, mă fac
să tresar și curentul furiș al sângelui
în gâtlej și pe buze-mi îngheață
și dorința de viață a renunțat la orice
trup noaptea grea mângâie umbrele.
Bande de canibali, gangsteri bolânzi
strânși într-o rețea de budă țigănească
își laudă sexul, vorba smintită băloasă
împart furtul cu pompă și urlă că trebuie
să-i vadă pe toți murind ca morții lor
să nu mai fie mânioși să le dea oasele
victimelor murdare în urma lor se-așterne
pustiul și ei se pierd în beznă schelălăind
ca niște javre cu zece capete cu botul având
trei rânduri de dinți deși, ascuțiți, urlă
cu botul ridicat în întuneric sunt singuri
cu trupul lor ghiftuit cu carne și sânge
și-și fac ei singuri societatea susținuți
de Tartor care-i o casă de văduvă într-o
negură deasă, o întrezărești fără să o simți,
este aici în lumea canibalilor care-și scot
ochii unul altuia cu furculița în lumea ei
de vânturi pestilențiale, antagonice, negre
care formează un câmp electric al iadului
care face diminețile stridente, de pilă.
***
Canibalul sclifosit dăruit de dracul
îmbuibat, umflat de mulțumirea
de sine își mușcă unghiile ca o muiere
sexy prin râul de bale revărsat
de gura-i strâmbă, el care a trecut
prin toate până și prin umanitate
jalnic își strigă groaza în fața spectrelor,
și înduioșat de nenorocirea aproapelui
său scuipă pe femeia umilă înșelată
mârșav, pe săracul tras pe sfoară,
jecmănit suferă uneori de o suferință
a lui care nu are nimic cu cea a cărnii
și cu alimentele trecute prin mațul
digestiv ‒ suferă un soi de dezgust
de viață ce face parte din digestie ‒
suferă îngrozitor la vederea unui
piept de femeie se-ngroapă-n neant.
***
Mâinile tale canibal
șchiop cu ochi sașii
gură strâmbă ‒ bani
de plumb care lovesc
ca grindina capetele
descoperite moartea-și
iuțește pasul își sfarmă
masca sub picioare
iar canibalul poftește
vreo femeie de la țară.
***
Bande de bolânzi turme de gangsteri
de vitriol plătiți pentru exterminare
decapitează flăcările din altare pe-aceste
mame bune generoase le intercalează-ntre
fraze tăioase le-nșiră ca pe niște pâini
puhave în hiaturi și le dau să sugă laptele
câinilor; umanitatea lui Crist o pun în patimi
și număr, îl dezgolesc, îl scuipă și-aceste
turme de bolânzi încântați de sine la culme
cunosc o stranie beție și în sângele din vene
se mișcă sulf și ei hohotesc de dincolo de cel
mai întunecat infern, aceste bestii totdeauna
se hrănesc din bunul tău, totdeauna vor ști
cum să-ți smulgă osul central.
***
Nu vă mai faceți de plâns
când pielea vă e stoarsă
fără a vă ceda, călăul vă atinge,
nu spuneți că muriți, spuneți
care-i drumul preferat
și nu dați leșul câinilor
să-l lingă că și moartea-i
dezamăgită de pielea atât
de argăsită, atât de afurisită ‒
leacul umilinței nu ți-l lasă.
