POEZIE

În cocina literară 

stă jdanov lângă jdanov 

o legiune de aprigi draci 

compun cap la cap în troacă 

culturi roșii, sminteli, groh-groh-

mălniceli, cianuri, schingiuieli 

dau cu râtul unul în altul 

inevitabil, cei ce-i ascultă 

vor spune că vorbesc în cocină 

niște flecari cu voce gâtuită 

ca și cum s-ar măsura cu dracul 

care mereu îți sucește mințile 

cu cuvinte scurte sau lungi 

cu grohăituri hidoase -- scopul lor 

e să nu fie vieți adevărate 

ci vieți scurte și moarte 

și ei umflă cocina ca pe-un burete 

îmbibat cu venin 

ca să piardă identitatea. 

NOTĂ DE JURNAL

 Citesc Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu -- ce tortură cu instrumentele inchiziției -- te agresează o faună de sunete bestiale -- urlete de șacal, schelălăit de câini, miorlăituri, sâsâit de șerpi, de gânsaci, cotcodăcit de găini -- toate ființele încărcate pe Arca lui Noe înaintea pieirii presimțite încep să urle cu disperare ca un singur monstru -- nici urmă de rațiune, mintea e suspendată. Ce pericol îl amenință pe acest găinar națist cu labe păroase să scoată asemenea sunete pe fundalul unui clefăit de bestie flămândă în mocirlă ? Ciudat că în scrisul ipochimenului flecar nu e nici urmă de instinct. Cartea aceasta e o mânjitură grețoasă pe obrazul culturii române. Ce găinar ! Ce căcănar ! Ce mai câcălău ! Și când te gândești Ministerul culturii îl adoră. La modă sunt doar căcănarii, găinarii și fofârlingarii. Pare-se că Leo Butnaru, basarabean de limbă română, a zis la Chișinău: ”Ăta prastitutka Nicolae Manolescu nastoiașcii dalbayob, sân prostitutki Trotskogo, nihuia ne kumekaet v literature.” Câtă dreptate avea marele poet, agent de legătură între cele două culturi moldavă și valahă și plătit de statul român pentru această activitate neobosită. 

POEZII

 

ÎNTREBARE LUI MIHAI EMINESCU

 

Ah, Eminescule, blând poet, dacă știai

cum te strigă niște turbați mancurți

copii părăsiți fără mamă fără tată

nu le lăsai prin testament un Olisbos

de arin ca să-l sugă și să doarmă

liniștiți, dar glasul lor sună ca un răget

de fiară într-o burtă de rechin, moldovlahii

mistuiți de foame.

 

CONCURSUL PREPELICARULUI CHIFULĂ

 

Acești gangsteri nătărăi, literați pizmași

de limbă română mereu la pândă își bagă

deștul în fund unul altuia pe după colț,

cu ochi sticliți aleargă să ducă proba

pe limba gorilei hârșite s-o descifreze

după gust, după miros, după compoziția

grăunțelor mărunte rămase pe deșt ‒

urmează un mârâit prelung ‒ ăsta are

un cur fertil, da și ăsta are un cur fertil,

dar sulful nu este de calitate și vânătoarea

continuă cu băgarea deștului în cur

și cu futerea de mamă. Hurdubelea, dandana!

CANUNUL NEBUNULUI

 Canunul creat de către Nicolae Manolescu plotoner, națistul dalbayob după staborul țigănesc și citit la un chiolhan literar, la o adunare de națiști dalbayobi, handicapați, majuri, caporali -- toți națiști înrăiți, dornici să ajungă la nivelul speței umane. L-a bodogănit cu insistența unei pizde de macac ca un cur uriaș lepros care se mișca în delir ca o mărgea. Iată maneaua plotonerului națist Neculai Apolzan atât de fericit și mulțumit de sine. Scriitorul scrântit care respectă acest stabor literar numaidecât va primi de pomană unul dintre premiile importante: Șnobel, Kobel, Hobel, Kabel, Doberman și altele toate oferite de către tolteci, olmeci, ciuciumeci, lizghini și poate de troglodiți. Citiți-l și urmăriți-l, bateți din palme și mătăhăiți cu capul, dați din urechi așa cum fac dalbayobii națiști din banda lui Neculai, țiganul de neprins. 

Manolescu pui de lele

cântă înfocat manele

cu ale lui aprige nemurele: 

buci buci buci 

ca la turci 

hai dă din buci 

ca la turci 

stai und' te duci 

uite buci buci buci 

Kaghebuci muci muci 

printre furci 

buci buci buci 

ca la turci 

ța! ța! ța! Ha! 

buci buci buci 

nu năluci 

und' te duci 

hai dă din buci 

buci buci Kaghebuci 

Domnișoara Hus 

face fus.

Aplauze furtunoase, apoi luat pe alt registru: 

Hai dă din cur 

dă din cur ca Raj Kapur 

nu te fute pe turcește 

fută-te pe țigănește 

că țiganul urlă urlă 

c-a făcut o zgaibă-n pulă 

hai dă din cur dă din cur 

dă din cur ca Raj Kapur

te subții ca trecut prin ciur

ș.a.m.d.

Canunul e în marș. 

UN TURNIR LITERAR BOLȘEVIC

 

La un turnir literar

cu cioare împăiate puse-n par

maimuțe fără păr se păduchesc

se hârjonesc, zuruie, mârîie

clămpănesc, zăngănesc în fiare vechi

dau să articuleze o silabă de om

și bulibașa o gorilă strașnică

gesticulează, le încurajează, le laudă

fluturând o fițuică cufurită

făcând semne că pe ea sunt însemnate

silabele multrâvnite preaslăvite

și pentru ele se-acordă premiul

maimuței Makak, pentru două silabe

se dă premiul maimuței urlătoare

și maimuțele fără păr se bat

cap în cap ca berbecii, ca țapii de munte

în rut și-apoi brusc fericiți

în cerc se masturbează pe foaia

lor literară și iar stau și se păduchesc

în această poiană a pizdei bolșevice.

UN SISTEM DE CENZURĂ CA UN SARCOFAG

 Un fofârlingar asiatic, fofârlingarul fofârlingarilor cu mutră de majur analfabet, slugoiul înrăit al bolșevicilor a scris o istorie literară identică cu groapa de gunoi de la Glina unde se hrănesc milioane de cioare și cioroi. Cine îl va spăla pe acest nespălat numit Nicolae Manolescu ? Cine îl va alfabetiza ? Poate cei 40% de analfabeți din România pe care i-au întunecat bolșevicii reformați ? 

Da, veți zice, dar acest fofârlingar a făcut din 120 de milioțoneri secreți scriitori înveterați plătiți de stat cu 1000 de euro pe lună, construind un sistem de cenzură mai eficient decât Gestapo-ul după cum sunt hoiturile balamuce complet defazate. 

Și acești gangsteri literați năprasnic se veselesc la chiolhanuri liricoide. 

REPUBLICA CÂINILOR

 

În Republica câinilor osul cel mare

a fost împărțit tranșat cu buze

de bonfaier la oligarhi câini lup

care știu să rupă să sfâșie și mai ales

să acopere cu fundul sălașul iepurilor

de câte ori dau peste ceva existent,

real, plin de miez ei urlă fericiți

ar vrea să se bată din toate clopotele

ca-n cazul marilor victorii sau marilor

calamități așa cum ades pe-aici au loc

cutremure sau dese inundații pe când

cei ce-și zic că pe veci aici sunt stăpâni

stau cu mâinile în sân cu urechile

pleoștite își sug degetul toropiți

contemplând cum li se-neacă oile ‒

le e scârbă nu numai de ceea ce-au dorit

ci și de ceea ce-ar fi putut dori în Republica

câinilor este, de fapt, tot ce poate fi dorit,

numai că totul se împarte cu buze de bonfaier

căci câinii oligarhi sunt mai mult decât se văd ‒

ei sunt o spânzurătoare dincolo de ei pentru

a face viața o veșnică teroare sub izvorâtorul

de umbre Republica câinilor se afundă acolo

se afundă mereu și nicio stea nu-i lucea.   

POEZII

 

***

Nu stomacul canibalului

încărcat cu cefe de taur

ci inima cere ca sângele

de băut să fie fierbinte ‒

gura-i fometoasă e asemenea

unui dinozaur deghizat ‒

infam nimic nu-l imunizează ‒

îl aud mâncându-i pe cei

din dosul lumii, învățându-i

pe cei nemâncați să nu atingă

un dinozaur nici cu vârful

unui deget că ei dinozaurii

sunt aleși să sugrume până

și cel mai bun dintre ei

are ceva în el care trezește scârbă.

Așa-s toți nemâncații, calicii

se pierd pe drum iar noi îi devorăm

noi le punem sare și jăratec pe rană.  

***

Trăim cu toții strâmb

zadarnic e tot ce e serios

zadarnic e tot ce-i frivol

deznodământul intim

al ireparabilului umoriștii

l-au priceput în joacă parcă

iată timpul salvat.

***

Și așa va lua sfârșit jocul

cu rândunelele cu șirul

civilizațiilor zeii au hotărât

să-l doboare pe om și omul

nu-și va aminti originile

se va juca în nisip singur

pe o plajă care să fie întinsă

până-ntr-o țară de vârstă-nfometată

pe care o vor popula ca simple lucruri.

BOLȘEVICUL MUTANT

 

Bolșevicul roșu mutant burdușit cu bani

și osânză înconjurat de buruieni otrăvitoare

nu renunță să mai omoare o dată morții

sapă mai adânc decât moartea, e șoarecele

care roade un sicriu cu ambiție cu efort,

îl auzi nopțile neîncetat, nu poate servi

la nimic, nu vrea să servească la nimic,

nu știe pe nimeni care să fie mai nefolositor

decât el, dar mort vrea să producă robi,

să producă mancurți, mereu vrea

să prăbușească ceva doar ca stomacul

lui să râdă, moartea în fiecare dimineață

îl trezește vesel și ea îi șoptește: ”Alt loc

nu-i, nicăieri, urgie-i pretutindeni, acum

mănâncă acum taie și spintecă, deznădăjduiții

vor fi hrana ta.” Și bolșevicul roșu surâde

și-și zidește în jur o câcăstoare cu adepți în ea

și în ea va fi ucis pentru vecie precum brontozaurii.   

POEZII

 

***

Câini de gheauri stau de strajă

să nu iasă niciun gând pe gură,

pun opreliști, un soi de zidire

în frică în câcăstoarea lor se face

falsificarea de monedă, sunt

astupate lacunele de talent,

lacunele de tradiție ‒ mereu

presoară cenușă peste căcat

cu o frenezie a sfârșitului.

***

Acești vampiri mănâncă

și muncesc doar pentru

a dansa ca să aibă sânge

și pe lumea cealaltă care,

cred ei, că-i un Arc Carpatic

cu alți guguștiuci pe care

să-i sugă: toate cuvintele

au murit de sete.

***

Omul a fost înșelat de zei

văd omul micșorându-se

tot mai mult până nu mai

rămâne nimic din el ‒,

între piramide și morgă

pulbere misterul e ascuns

în naștere. Azi dimineață

m-am gândit la mama

lui Ulianov ‒ de ce nu i-o

fi sucit gâtul în leagăn

și el atât de mult o iubea

ah, și mama lui Kant era

dramatică ‒ o calamitate

intimă, dar omul, probabil

e cel mai viu dintre animale,

imagini chinuitoare extrase

din piatră și această iarbă

a respirației a fost secată de soare.

 

***

Semenii mei sunt vampirii mei

ei pun în mișcare sistemul de prins

muște îl perfecționează, viața este

o permanentă hăituire și nu reușești

nici măcar să devii conștient încotro

se abate și muștele mereu o iau razna

transmițându-ne un simț al misterului:

e ca și cum am fi în vecinătatea deșertului.

POEZII

 

***

Maimuțe neghioabe dresate

precum jandarmii iadului

stau la toate gazetele, la toate

mijloacele de manipulare, sătule

exersând simultan onanismul

râvnesc cu-nverșunare

să ne sucească capul, să spele

creierii și să-l orienteze către

apoteoza aparențelor ce pune

capăt drumului nostru prin lume

către o plajă a troglodiților, ființe

întru totul pustii ca să suprime

tot ce a sugrumat în noi istoria

ei sugându-și degetele împărtășesc

unele altora momente de teroare

și-mbracă platoșe de ură și dispreț

se istovesc, se vlăguiesc în așteptare

crapă fără-ncetare și riscă să-și piardă

până și plăcerea de a dispărea.

Oricum par doar că există dar luptă

împotriva oboselii mele de lume.

***

Va sosi timpul când cel mai mare rău

făcut speciei umane de cei ce-au înțeles

sufletul ca pe o materie de vânzare

cei îndrăzneți, lacomi, obraznici sfârtecând

pe cei veșnic săraci atunci își vor mânca

propriile măruntaie, iar carnea lor își pierde

plăcerea, totul este indiferent: nu mai mult

acesta decât acela: timpul nu macină doar

tot ce-i viu, se macină totodată pe sine până

și partea cea mai bună din el ar aspira

s-o expire, nicio neîmblânzită rămășiță

nu rămâne nescuipată ‒ himere, himere ‒

nu există o altă lume, nu există nici măcar

lumea asta, surâsul interior pe care-l stârnește

inexistența acestora și celorlalte luminează

zarea drumurilor până la afluxul de rouă

iată nisipul mort femeia respiră dimineața

îi cade din cer un cap de dragon însângerat,

bărbatul întins la picioarele ei visează,

coșmarul însă a rămas decapitat și gol

iar ei îl iubesc mai departe fiindcă nu văd

cu ce să-l înlocuiască.  

POEZII

 

***

Fratele tău întâi a fost cel mai înverșunat

dușman, apoi prietenii și vecinii

te-au contestat, te-au ponegrit, te pândeau

să-ți scoată ochii, să te sufoce, să te înece ‒

știe omul cât e bestie? ‒ nimic nu-i mai

primejdios ca familia ta, casa ta, camera ta,

trecutul tău, familia geloasă te ursăsc ‒

ai datoria să o părăsești ea îți sapă groapa,

ori îți pregătește înălțarea pe cruce ‒ ce fericiți

au fost când aveau la îndemână liber juvățul

chiar mort fiind stau cu ochii pe tine

toate au trecut într-un moment sau altul

prin antecamera morții și mereu stau

în intimitate cu moartea cu grijă și flecăreală.

Există turnători și-n cimitir care ucid încă o dată morții.   

MOARTE MARTIRILOR

 

Steaua furișată a răscumpărării se anunță,

sămânța morții martirilor fumegă, glasurile

lor alungă duhurile pustiirii, sunt călăuze

ale sufletelor ieșite din convoaiele lente

ale pământului, pacea se va instala în spațiul

nostru închis, cadavrele lor mutilate

ale martirilor săraci mai stau azvârlite

pe drumuri dar nici hoitari umani, nici păsări

hoitare nu le ciugulesc carnea cantitatea

de fragmente de om distrus mă sfâșie,

torționarii călăii permanent stau în picioare

vigilenți, suflete pribege merg să-i întâmpine

în singurătatea frigului înțelegerea viitorului

țâșnește din gura lor.   

POEZII

 ***

La poalele unei faleze cobori fără voie

spre isteria originilor, spre contorsiunile

primordiale, vezi pământul pradă

demonilor săi, presimțind destinul

ce-l așteaptă, pe un pietroi așijderea

văd o femeie în prag de menopauză,

pare o băbuță smochinită, scâlciată,

gârbovită și cântă în gura mare, cu gâtul

tremurat: ”Da, asta e dragostea!”

îi e rușine și mării, și stâncii, mă mișcă

până la lacrimi: nu e păcat să fii trist,

însă nu există ceva mai otrăvit ca o babă

să se dea fată mare era avară, certăreață,

lacomă, comunistă, pârâcioasă, cântăcioasă

Doamne sfinte, cum faci tu maimuțe fără păr.

***

Un taur de cuvinte te-nvăluie,

fragedă minunăție sare din labirint

să-ți sfâșie corsajul fată pentru tauri

iscată ‒ soarta ta e scrisă aici până când

alt taur se va naște iar a-ți face iluzii e un păcat.     

***

Am recunoscut într-o stâncă moartea

încremenită într-o icoană, patul întins

și deschis al micilor ei ființe imunde

la adăpostul unui stejar ‒, eroarea

și invidia sunt fiicele indefinitului

fără de gândire, reziduul colosal

în Câmpia română ‒, niciun semn

de om legat de cer și de pământ

la poalele treptelor nopții, păsări

stranii își sapă în aer mormântul

și întoarcerea: asupritorii lor au fost

aspri în primejdiosul anotimp, pesemne

acum otrava a ațipit în canibali.  

SCRIITORILOR CEAUȘIȘTI

Fiare literare

cururi corozive

hominizi turbați

istovesc urlete

să le iasă pe gât

un cuvânt, dar cad 

mereu în groaznica 

muțenie -- stând de strajă

își ascut limba asasină

de buzele lor de pilă

se fut în gură între ei

și-i crapă pe alții mai evoluați. 

POEZIE

 Un sfânt dezamăgit

urlă-n piață: ”Renunț

la ajutorul neînsemnatei

mele dărnicii, dar eliberați-ne

de psihanaliză, iar noi 

ne vom elibera de bolile

cu care ea ne împuie capul.”

Iar un pitic cu cap mare

și burtos, aducând a broscoi

cu vocea-i pițigăiată îl apostrofa:

”Dar cu ce ai vrea tu să înnebunim

lumea asta plină cu idioți 

pe jumptate? Toți ipochimenii 

sunt născuți pentru fragmentare!”

Și sfântul își simți trupul deșert 

era negru și chircit. 

PRIMUL ÎNȚELES

 

Maimuțe urlătoare, caravlahii

cerșesc scăpare la fiecare răsărit

de soare de condiția de cimpanzei,

ca o umbră fără ființă și un vis

al înșelăciunii ‒ iar ne-ai uitat

stăpâne și ne-ai lăsat amărâți

să bem, să țopăim, să ne păduchim

să ne masturbăm în grup, noi

vedem cele bune și le aprobăm

dar urmăm cele rele, ne dehidratăm

de neputință, vrem și noi de a domni

asupra altora, de a robi pe alții

de a scăpa de ființe străine

de a ne întinde stăpânirea peste

tot pământul, de s-ar putea...

‒ Tuna: gura, makaky!

Și de nu va sosi niciodată acea zi

din care să-nceapă veacul de aur

în care veți deveni oameni cu iubire

de oameni, totuși e bine să aveți

răbdare și să credeți în sosirea ei

v-am depilat, mai vedem, dar vedeți

că alții se grăbesc să vă ia condiția

voastră ce nu-i decât din emoții

și nesimțiri. Ar trebui să vă gândiți

bine dacă merită să faceți acest salt.

Și cu toții și cu toatele au clamat:

”Am înțeles, stăpâne.” Și acesta este

primul înțeles al maimuțelor rumâne.

POEZII

 

***

Bestia ruginită rumegătoare

simte rivalitatea dintre sfinți

ura înțelepților față de Budha

veninul cărturarilor filtrat

pentru Iisus Hristos, ura unui

cutărică scârța-scârța pe hârtie

față de un scriitor adevărat ‒,

istoria lui Abel și Cain rezumă

toată istoria și fiara se simte

îngâmfată, plină de sine,

autosatisfăcută suficientă sieși,

rumegă întruna intuițiile originare,

mai ales ”Miorița” și din când

în când o ia razna și face

talanga-balanga la urechile

animalelor cu flori negre-ntre

copite la care le iese fericirea

pe nări, pe toate găurile lărgite

și nu recunoaște decât monștrii

pe cei rebeli pentru umanitate,

transfugi pentru dobitoace

și apostați pentru Biserică ‒

primordială la bestie e dogma

nefericirii, nenorocirea ce stă

sculată ca șarpele pe creanga uscată.  

***

Sunt ghiftuit de răul tău, Iubire,

zici că nu există nimic care să merite

să existe, dar nu încetezi să mă ponegrești

între rătăciri și exclamări, mă urmezi

mă lovești din umbră, ești o iudă, dar

veșnic sunt prezent în mintea ta, ce blestem:

legată de numele și sângele meu lesbiană

și le devori pe amândouă vampir predestinat,

mă-nșeli ca pe un miel, tu te ivești acolo

unde eu dispar alegerea nu eliberează despărțiri.  

POEZIE

 

***

Balamucul, criminalitatea, sociologia

numărul saturat de handicapați

trucurile, înșelăciunea, cinismul

lipsa de personalitate ne jupoaie

conștiința, ne jupoaie de viu și

ne vaccinează pe cerebel cu un

"trebuie să" după care urmează

o anume apăsare și oboseală adâncă:

toate ființele au devenit nereactive

toți molfăie mâncare și imagini

trucate, suflarea otrăvită aruncă

asupra realității marea ispită

a nimicului.  

SECOLUL CARE VINE

 

Să te înduri Doamne de robii tăi

au dureri de cap în care legiunile

gem, zbiară, căci ar vrea să se nască

și nu reușesc, care debilizați,

abulici, măcinați de droguri,

de o conștiință vinovată, idiotizați

de remușcări abia așteaptă să fie

striviți, abia așteaptă lagăre

de concentrare, gulaguri, câte secole

pierdute, abia acum vor respira

vor scăpa de carnea lor puroioasă,

nu cred să existe plăcere mai

deplină decât să fie călcați în picioare

de ce au adorat Mongolii cioplesc idoli.

***

Fericite vremuri

Diavolul a dat lovitura

toți sunt prăpădiți

se năpustesc spre

nu știu ce iar prezentul

e perpetuu, marș forțat

fără țintă precisă ‒ vor fi

băgați în rezervații

ca să păstreze câteva

specimene, maimuțe

fără păr, abia așteaptă

să fie maltratați, alungați, striviți.  

TIRANUL CĂTRE IUBITA SA

 

Din niște biete mâini de muncă

eu am făcut arme de ucis soldații

merg la măcel puțin mai ordonați

decât vitele, nu gândesc ei merg

doar și se-ncaieră, se năruie

cei mari nu se perpetuează decât

prin cei mari cei mici prin cei mici,

morții arată că numai măsura

e rănită; onorurile mă plictisesc,

sentimentul e veșted, gloria searbădă,

gloata stupidă, istoria-i baliverne

nu există mai apăsătoare corvoadă

decât să fii tiran ‒ nenorocirea mea

că nu pot să fiu decât obiectiv,

adică o anomalie... Ce trebuie, făcut,

prietenă s-o ștergem de lângă tirani?

Să mai rămânem deci... Și cine ar putea

să ne arate un loc unde nu sunt tirani?

Timpul e o mașină de cusut, iar viața

este extraordinară în sensul în care

actul sexual este extraordinar în timp ce,

iar nu după, dar îndată ce te așezi

în afara vieții și o privești din afară

ca un caporal trupa totul se năruie,

totul pare amăgire ca după isprava

sexuală ca după un măcel cu muștar

deci să ne jucăm și să dormim ireali

ca-n vis ‒ numai imagini de strigăt

în deșert, doar mila de sine se mai ține.   

POEZIE

 

***

Piară ochii care văd altfel vremurile

bolșevicilor căpușilor roșii atotdevoratoare

m-au convins că omul, ferocitatea lui

inexpugnabilă e capabil de orice, nicio

noțiune niciun cuvânt nu ține, doar

teroare și sfâșiere și că a-ți face iluzii

e un păcat. Plătești pentru toate erorile

și cel mai sigur pentru aceea de a trăi ‒

canibalii nu văd bine pe nimeni, îi văd

striviți pe toți ca pe niște păduchi

între unghii. Lăsați slobodă gura lumii,

totul piere și devine trecere.

POEZIE

 

***

Curvă cu găuri largi, Caravlahia

mă vrei pe mine întreg? Nebună

ce ești mă schingiuești, mă desfaci

bucată cu bucată iubirea mi-o sfâșii

să nu mă încălzească, dar mâinile

tale calde îmi pun în inimă jăratec

să fie dornic de ea Vrăjmașul. Ah,

curvă fără de milă, pizda ta dă-mi-o,

o, dă-mi-o mie! Tartorul s-a dus

și el s-a dus s-a tot dus ultimul,

călăul meu necunoscut toate

pârâurile lacrimilor mele curg

în sângele tău flacăra inimii mele

în tine arde ‒ ține-te pe pământ,

s-o ștergem de lângă tirani, acum

joacă-te și dormi, căci arhanghelii

chibzuiesc cu șansele ‒ eu te târăsc

cu mine pe umbră și cine ar cuteza

să ne numească lași? Cum vei mai

sări acum din fântână-n puț?