HÖLDERLIN

 

Din micul turn privind curgerea

râului Neckar, lângă căsuța dulgherului

Zimmer, îl văd stând de vorbă

cu Hölderlin, nebun fiind și-i aud:

‒ De ce ai grijă de mine eu fiind

un străin?, întreabă Hölderlin.

‒ Fiindcă tu parcă ești copilul meu

și-amândoi stăm pe pragurile

Absolutului ‒ zise dulgherul.

‒ Atunci de ce nu mergem acasă?

‒ Da, mergem imediat, ne trebuie

o pasarelă peste Rin.

‒ Atunci durerea ta cea mare va plânge,

visele tale nu se vor întoarce din Grecia,

inimă copilăria ta s-a terminat

lângă sandala de aur a lui Empedocle,

aruncată de vulcan ca să-mi pun capul

pe ea. Viața mea a rămas pururea

în urmă, durerea mea curge prin ani,

praful îți acoperă trupul nimeni

nu-ți ascultă glasul, inima.

Tu, Zimmer, mântui omenirea.

‒ Până la ultima suflare voi sta

lângă tine, copilul meu, căci tu ești

iubire și freamăt.

‒ Poemul mi-a reușit, sentințele

vieții sunt transparente. Niciun vuiet.    

Viața e farsă menită a fi dusă de toți.

‒ Zimmer: Domnul e tăria mea și eu

laud pe Domnul.

‒ De ce aceste negre presimțiri, inima mea? 

ROMÂNICA AZI

 

***

Toată Românica o țoapă la beci

putrezește din pricina călăilor săi

bolșevici și a progeniturilor lor

și se va pierde între hoituri

putrede dar încă cu apetituri

criminale cu o poftă de bani

năucitoare. Ucigașul ucigând

el a trăit totul. Omorul este

exhaustiv dar lui nu i se dă

omor fiindcă toți se hrănesc

din trupurile goale. Toate

omorurile ne duc cu gândul

la Foame, trebuie să trăiești,

să te fuți și să știi să mori,

decretează călăii de stat,

fără viitor, această înaintare

către putrezire de viu, anevoioasă

duce către o sfințenie a negării

către animalul pur și la singurătate

fără Dumnezeu. ‒ Ucideți-i pe toți!,

urlă călăul principal. ”Treci la beci,

handicapatule!”     

CÂINII MORȚII MĂNÂNCĂ MACAROANELE MORȚILOR

 

***

Câinii morții mănâncă macaroanele

morților zidiți în beciuri și

aziluri‒mormânt ‒ o fac cu avânt

cu zel, cu grabă mare ‒ să scăpăm

de stârvuri nebune! ‒ ca să vadă

umedele beciuri ce se deschid celor

orbi și hrăpăreți, toți nebunii

de această vârstă, ticsiți ca-n saci

în azile au trăit în fărădelege

și progeniturile lor îi îngroapă

de vii nerăbdători să le posede

moștenirea ‒ nefârtate le spune:

”Scapă de babaci fără sânge și nu

fi prea blând cu soția ta, și nu-i

încredința toate gândurile tale...”

Și canibalul naiv îi pupă mâna

și pornește pe cărarea crimelor

în serie. Tatăl creează pe loc alte

ființe în locul celor căzute, numărul

lor să rămână același și canibalul

seara în pat ucide o muscă pentru

iubita sa și musca îl face fericit.   

ACEȘTI CANIBALI DEGENERAȚI

 

***

Pe un fundal de cotcodăceli sperioase

și manele furioase în tot minutul

se coc și se fac cele mai abominabile

crime în spații specializate de canibali

semidocți, cu femele puturoase cu gura

mare și fese bombate și-acești canibali

degenerați și-au ridicat altarul în mijlocul

mocirlei prin complicitatea lor în fața

eșecului și a morții și se îmbală

pupându-se pe gură ca lesbienele

bătrâne în scârboase codoșlâcuri,

încântați de fecalele ce le stau în față

pe care le ling câinii scarandii.    

URÂTUL UCIDE PORUMBEII

 

Sosită la porțile nopții, lumea

asta de canibali bezmetici

fără mamă fără tată stigmatizată

de orori, de trădări, de invidii,

părăsiri, torturi și genociduri

cu metodă și sistematice se-nvârte

așa și așa când așa, când așa,

dar nici așa se-nvârte în toate

părțile și niciun zeu, niciun drac

nu vrea, refuză furios s-o încalece

și distribuiți de pofte în mari

bande de tâlhari organizează

lagăre ale morții cu miile și

îngroapă oamenii de vii

jupuindu-i mai întâi, bestii

nemaivăzute pe toată scara

ierarhică și nimeni nu zice

nimic e ca și cum și-ar sufla

mucii pe asfalt abia deslușesc

o lume cu păsări și copii care

mă trezesc la viață când le aud

cântecul, în zori când bătrâna

mea pisică vine și mi se-ntinde

pe genunchi, iar sufletul meu

se aciuiază în culorile florilor

uneori atât de minuscule că-mi

pare că orbesc ca un exilat

hoinăresc pe străzile încărcate

de mașini, biciclete, trotinete

sufletul meu face slalomuri

printre aceste drăcării în viteză

șovăitor și neliniștit ‒ nu-și mai

găsește sălaș și se izbește de copaci,

aici sunt somnambul, orfan și învins ‒

în subsoluri și case zăbrelite crimele

se extind ‒ o barcă albastră se apropie

se-aprinde mă așteaptă, aici nu există

nicio patrie. Lumea asta spurcată

spurcă sufletele curate și vor

să moară de urât. Și totuși se-nvârt

în a morții lume mută. Niciun fir

de lumină nu se prinde-n geană.   

SEMN PREVESTITOR

 

Acest ministru bâlbâit

își ține discursul cu sughițuri

”să ă, să-ă, îhî” e obosit

înhață zece lefuri și zece

indemnizații și privește

ciurda păduchioasă cu ură,

dispreț și se teme să nu moară

fără lumânare, deja s-a înscris

la banca mâncătorilor de praf

e multivectorial, polivalent

cu multe posturi cumulard

feroce în consilii de administrație,

din greșeală a băut un potir

otrăvit și se lasă găsit fără

apărare de mâna subțire

a morții, dar nu scapă banii

din mână, își anulează semenii

iubiți și linge bancnote cu limba

uscată și apoi calcă în picioare

cele mai bune, mai focoase curve

care i-au stors tinerețea superiorii

din partid l-au făcut general

cu patru stele și cu asta basta ‒

dracul cu el n-a avut niciun plan

decât să zădăre păduchioșii și el

să bage bățul printre gard pentru

a lărgi Deșertul. Privește-i, strivește-i

tresare uneori ‒ pe păduchioși!

Îl veți găsi pe acest canibal așezat

pe o bancă, la banca mâncătorilor

de praf ca și cum ar ispăși înșelăciuni

nu ale sale și e pe ducă, tot mai obosit

ieri și alaltăieri a pipăit un semn

prevestitor: cineva i-a pus cîcat

pe clanță și a urlat la televizor.      

BANTUSTANUL FELAHILOR VALAHI

 

Acilea în bantustanul

felahilor câinii morții

fac felație pe toate

terasele de lux, deunăzi

patru milioane de sicofanți

băgau de vii în groapa

dublă a bolșevicilor

pe alte 10 milioane

molestate de paraziți

amărâți și procesul

de felație continuă

în subterană cârtițele

îi trag în galeriile lor

și-i jupoaie de vii

numai piele și os

cu stomacul spart

amărăștenii se roagă

viermilor să-i termine

cât mai repede țara

felahilor ce fac felație

fără oprire a luat-o-n

derivă ca un cargou

încărcat cu piei și oase.   

CORUL MADRIGAL

 

Doi frați nefârtați

fut oaia în Carpați

nea Alecuʹ, nea Alecuʹ

fute oaia și berbecuʹ

oau-oau-oau-oau-oau

ha-ha-ha-ha-hahaha

felahii filadelfi fac felație

pe stomacul gol ‒ pe rând

emulație ‒ de acolo

pe nefârtate îl invocă.  

CANIBALII ROZALII

 

Canibalii păroși cu inimă de câlți

stau în privilegiul vieții și inventează

noi metode de exterminare noi metode

de a suge sângele oamenilor absorbind

parfumul ierbii la primă tăiere, mirosul

fripturilor din carnea noastră putoarea

curvelor care se destupă pe durerea

cuvintelor ca să treacă prin ciur numai

cele ce le curăță dinții de carne ‒ canibalii

pricep că cuvântul vieții nu le servește

la nimic, nu le umple mațul gros cu var,

ei nimicesc și cu asta basta.

CÂINILOR MORȚII SĂ LE DEA RAȚIE SPECIALĂ

 

***

Să crape toți

dar câinilor morții

să le dea rație specială

până la moarte ‒ piele

moale de om și toți banii ‒

așa vor guvernanții,

stăpânii lor specialiști

în jupuire să stea

în privilegiul și priveghiul

vieții. Dar ce știu ei despre

viață despre plânsul

din beciuri și azilurile

de nebuni?

PREȚUL MORȚII CREȘTE VERTIGINOS

 

***

Astăzi, toată lumea

se preface că se intersează

de nenorociți, flagelați

nemâncați, de criminalii

scăpați ‒ indiferența lor

ne ajută să murim

ca și Frumusețea ‒

ce fericire că pe lumea

asta există mormântul

acum sunt aruncați

tot mai mulți în groapa

comună ‒ prețul morții

crește vertiginos.

Admițând că există

un suflet ar fi o greșeală

să-l lăsăm de izbeliște,

aici a trăit această

naștere îndelungată

și chinuitoare și moartea

nu vrea să-l lase orfan.    

CANIBALII SE HRĂNESC CU NEBUNI ȘI HANDICAPAȚI

 

Disperatul nu are patrie disperații

bolânzii sunt vânați pe acest areal

al groazei prinși sunt băgați în beciuri

ale morții ‒ vin inspectori șobolani

și le mănâncă mâncarea le scot aerul

din celule viermănoase îi înfundă

tot mai adânc inspectorii statului

cântând manele înarmați cu ciomege

bat toaca în trupurile numai piele

și os, scriu un discurs ce-au trăit

în mijlocul acestor vremuri nefaste

și cât de frumos o duc nebunii,

handicapații, tarații și scriu că ei

mâncându-le leșurile ca să li se piardă

urma o duc în durere cu toți canibalii

și femelele lor îngâmfate ce se înădușă

cu puli cât prăjina și sunt fericiți, dar

imaginea crimei persistă și o distrug

în adâncul lor recidivând vânând alți

năpăstuiți să-i extermine sârguincios,

neînduplecat iau droguri ca să-i

desfigureze chipul celui devorat

de a-și scuti inima de lemn de tresărire

deznădăjduită pe care o pricinuiește

memoria care-i învie pe morții mâncați ‒

nicio suferință doar gura le este coclită

în țara aceasta a canibalilor unde toți

umblă să ucidă viața-i închisă uitării,

închisă amintirii închisă lui Dumnezeu.     

EMISIUNILE RADIO TV

 

24 de ore non-stop aceste emisiuni

cu cadru scot bășini pe gură pe diferite

tonuri când mai joase când mai înalte

bășini savante extrem de puturoase

ca să umple capetele noastre cu negură

ca noi s-o luăm pe arătură spre ora

Bucuriei nemâncați, hămesiți, hămăind.

Și de ce se bășesc acești fălcoși care

nu știu de suferințe plânse? Și ce

să facem noi așa bășiți? La ce bun

bășinile lor lătrătoare? Tot noi

îi vom îngrășa pe cei fălcoși asasini

până vom fugi în lumea cealaltă,

a bucuriei nealterate insecta lor

veninoasă ne-a intrat în casă

și șuieră și iarna printre bășini

deștepte radioactive. Cheltuiesc

bășini toxice pentru a nu fi deloc

normali, ca să intensifice contagiunea.  

CANIBALUL ȘACAL

 

***

Canibalul mort întins în coșciug

cu patru lumânări la căpătâi

parcă face cu ochiul spunând:

”V-a plăcut cum v-am tras-o; ha!”

Soția crispată își frământă mâinile

cu ochii uscați nu încetează

să hârâie: ”Cât îl iubesc, cât îl iubesc.

Doamne! Câte conturi, câte case

mi-a lăsat. Cine-i va lua locul?”

Evident și canibalul șacal are

dreptul de a trăi. Moartea

legitimează totul.     

SCRISOAREA UNEI ADOLESCENTE DE 13 ANI

 

Iubite manager, mă piș pe milioanele

tale de euro, lasă totul baltă, treburi

de afaceri, e-mailuri comerciale etc.

pentru a răspunde unei fetițe de

treisprezece ani care îți scrie din inimă

că te iubește. Vino să vezi cum zbor

de la etajul treisprezece peste balcon

ca o rândunică. Scuze că nu sunt pudică

dar toată vânzoleala ta cu banii e de nebun.   

MODUS OPERANDI VALAHORUM

 

Și amuțise milenar ca un câine

precum orbii erau duși de un câine

în curte, animale impure, paznici

ai infernului, familia lor e o haită

de câini nimic mai groaznic decât

să-i vezi acționând în ignoranță,

pasional fudui, mândri, înfumurați

săltând în sârbe strâmbe, sucite,

hopăite strigând și șuierând:

Hop și-așa! Și-așa! și așa! și așa!

Când așea, când așea! Nu așea!

El bâțâindu-și țeasta după felul

lui scorogindu-și trupul după

puterile lui că tot nimeni nu trebuie

să trebuiască zeii s-au dezis să-i învețe

propria lor lucrare. Stomacul valahului

știe foarte bine când îndură foame

și când îndură sete și el se sucește,

se cârnește așa și așa, când așea

când așea ‒ nimic nu le este înnăscut

și se văd întinzându-se cât sunt

de lungi sub masă.  

CUTUMA BUCURIEI LA BUCUREȘTI

 

***

Acești canibali juruiți legiunii

de draci, cu fălci feroase de hârciog

ne ronțăie non-stop toți bănuții

pâinea, ceapa și morcovul, legumele

și fructele proaspete doar ca ei umflați

să se bășească pe gură ‒ răbdați

avem deficit bugetar și în locul

pielii jupuite de pe voi va crește

alta mai moale, mai fragedă.

Și se bășesc pe gură ca cotoroanțele

bătrâne până nouă ni se face mațul

cârlig. Și acești hârciogi nesățioși

se năpustesc în buzunarele noastre

și ronțăie tot până vor rămâne

cu obrajii seci. Așa-i cutuma bucuriei

la București.   

URA ÎNTRE OAMENI

 

***

Mai bine să fim cu mortul

solidari cu toate planetele

moarte ura între oameni

e acerbă un țârcovnic

cu voce cântată mă-ntreabă:

”Îmi îngădui să mă rog pentru

dumneavoastră?”

‒ Mai bine să fim cu mortul,

îi răspund.

Nu știu dacă acest țârcovnic

tratează despre sintaxă sau

despre cea dintâi între senzații ‒

ura rugina lor.

INIMA ȘOVĂIE

 

***

Împreunându-și instinctele

inima șovăie ‒ poate o voi

urma spre cer sau o voi folosi

ca lunecuș spre moarte ‒,

mai ești deschis doar adierilor

divine la geana ce topește

albeața lumii.

AUTODAFEUL UNEI DISPERATE

 

***

O zi oarecare, o zi fără milă

fără decolteu asistă la autodafeul

unei disperate ‒ și-a dat foc în fața

primăriei, iar primărița cu fire

vicleană, expertă în absolut toate

genurile de sex, lingându-și buzele

siliconate, la balcon, frecându-și

picioar de picior, râde: ”I-au ars

aripile!”, dar nimeni nu sare

să stingă nodul flăcărilor, trupul

disperatei se-nnegrește alături

de pancarta de cerere arsă

pe jumătate până să vină

ambulanța primărița își aprinde

o țigară și pufnește: ”Așa da!

Așa da! Asta e soluția cea mai

justă ‒ focul. Nu știu dacă și

pe mine mă paște năpasta să ard

într-o zi ca asta ca un foc de paie.

El mă mângâie, mă susține și mă

păzește.” Ca ghidați gură-cască

s-au împrăștiat. Totul a fost

ca un bâzâit.    

CRITICUL E. NEGROIU NEGRU

 

Zice așa narând paradigma

literaturii de la începutul

comunismului până azi:

toți scriitorii de-atunci până

azi s-au băgat cu capul într-un

sarcofag și au lăsat fundul

ridicat în sus ca să pară frumos

ca o față de vădană; toți scriitorii

epocii au avut și au o esență

de șacali, toți au pus cîcat

pe clanță și au lătrat și

au mâncat hoituri pe săturate,

au scris ponoase și iar au mâncat

și iar au pus cîcat pe clanță.  

FEMEIA

 

Femeia e mereu în căutarea

copilului rătăcit în mulțime

când îl găsește îl ademenește

cu tot ce are o mămică îl pupă

și-l molestează nu se oprește,

caută pe toți copiii pe care

i-a pierdut, îi prinde, îi pupă

și-i molestează până i se usucă

strugurii din ea. Cel ce se crede

soț e un copil neajutorat din start,

un bastard.

CRITICUL KGBOU

 

***

Criticul KGBou

caraliu torționar

cu limbă de lemn

suflă-n curul tromboniștilor

bolșevici cu putere

cu vuet să sune

apocaliptic goarna

degeneraților canibali

apoi le suge schmuckul

îi tămâiază, îi laudă

îi lingușește, îi alăptează

până putrezește.

SCRIITORII DE-ACILEA

 

***

Scriitorii de-acilea slugi

bolșevice scriu cu zel

pe aceeași temă: despre

Scufița Roșie hâtră care

merge cu merinde să-l

lecuiască pe lup (mincinoasa-i

spune bunicuța) merge-n

pădure s-o fută lupul

de s-o rupă și se întoarce

veselă dansând și cântând

că lupul i-a împlinit visul

secret și parcă nimic n-a fost.

CRITIC HOITOS, SECEROS

 

Un porc hapsîn

criptopăgân

umblă cu vipera-n sîn

iar când prinde câte un pește

cântă doamne miluiește.

E caraliu cu moaca săracă

se cufure și când se îmbracă

căci e hoit hain bolșevic

de țigan afurisit de nimic.

PROFEȚIE

 

Profetul Ezechiel susținându-l

pe profetul Daniel scrie că un

strănepot al lui Noe s-a așezat

și a făcut țară în Arcul Carpatic,

țara lui Magog cu regele Gog,

numit mai târziu de hazarii

turci Karavlahia. Și această țară

condusă de nemuritorul Gog

va aduna oștiri din Nord,

din Răsărit din Sud din țări

musulmane și va invada țara

Izraelului ca să facă nenumărate

grămezi de jar. Și-atunci Izrael

va face pact pe șapte ani

cu Anticristul ca să apere această

țară pașnică și prosperă complet

dezarmată iar Iahve îi va sprijini

din ceruri cu toate puterile sale

infinite și va spulbera toate

armatele setoase de sânge

și de viței grași, iar Karavlahia

fătălăilor va deveni o vale

pârjolită iar Gog va adormi

ca un copil sugând pula lui Izrael.

Acum pe Valea Armagheddonului

e o briză ușoară care poartă vocile

conversând ale lui Dumnezeu

și Satan, iar Karavlahia se umflă

cu sânge și lapte.