DE PAȘTE

 

Știu că Isus există

că mereu e prezent

răstignit pe veci

atâta vreme cât El există

nu sunt orfani pe lume.

PERSOANE SEPARATE

 

***

Persoane separate

el rupe cur, ea rupe cur

e puțin lucru cuvântul

puțin lucru spațiul în aceste

crude sfâșieri în aceste

nopți ce sucesc inima

și o storc apoi în așteptare

mănâncă la micul dejun

pizda gonflată.

CÂINELE MORȚII

 

***

Câinele morții

mănâncă ciorba

canaliilor bolșevice

care sfințesc idolul

lichidării omului

punând în colții

câinilor atâta fericire.

‒ Rachiu adu-le securiștilor

ca să lichideze cu inimi

ușoare pe cei ce nu vor

să muncească pe degeaba,

zice câinele morții

și-și arată colții

și labele ce nu lucrară

să bată-n mărăcini

de Calvar inima țării

picioarele mârșave

călătoare aleargă

să facă baia-n mare

acești câini netrebnici

miluiți de bolșevici

cu ciorbă pe degeaba

iar glasul lor e clocit

de minciuni posace

prinse în ace.

SÂNGELE SE SCURGE ÎN TĂCERE

 

***

Sângele se scurge în tăcere

în gura canibalului

care abia scâncește ca un prunc,

canibalul e înfometat

nimic nu-l satură

nici zburătoarele fragede

nici langustele nici șerpii

nici scoicile, grețoase ființe,

nu mai vrea bucate vrea

numai sânge și nu se uită

la rafinamente nicicând

nu s-a înmulțit atât de mult

spița umană hulpavele guri

ale canibalilor îi sfârtecă.

Pământul e casa lor

pe care o țin în ordine.

Viitorul e al lor

și Isus Hristos cântă rock,

pe gustul lor.

CUIBUL DE VIESPI ȘI CUIBUL DE NĂPÂRCI

 

***

Cuibul de viespi

și cuibul de năpârci

sunt identice ‒ veninul

îl strecoară rapid

și-ngheață mușchii faciali

ireversibil ‒ vor crăpa

dar nu vor renunța

să vopsească fața morții ‒

noi rătăcim pe lângă leșuri.

SCRIBULUI DE MUZEU VASIAȘI

 

Pizdă căcată de makak

fliorțăită, pârâcioasă

opărită bobotită

își cântă insatisfacția

la Iași din țuruiac

și se strecoară printre

pământ și ape

dând din coate

la clozetul literaturii

în vijelii, în hulă

din căcat să se adape

în șiruri duble de gropi.

SUNT GREU DE DUMNEZEU

 

***

Sunt greu de Dumnezeu

în grădina interioară eu am

o fântână e cântecu-n care

glasul se avântă să prind

puțină răcoare-n Paradis

urc muntele Rarău

unde pomul vieții de-aur

verde este, acolo gibonii nu-s,

săgeata prevăzută vine

încet, încet, tot mai încet

în sfârșit toată viața

când smulg adâncului iubirii

dulceața adevărului ei amoros.

Te simt atât de a mea

încât că nu-ți pot da niciun nume

a te chema într-un fel ar fi

cum m-aș separa de tine,

a recunoaște că ești distinctă

de substanța din care silabele

ce formează numele meu.

Nici nu știu cum ești.