POEZII

 

***

‒ Dați-mi o pâine, strig.

‒ Sari de pe bloc!

‒ Dați-mi o pâine! strig

‒ Sari de pe blocul turn cel mai înalt.

Canibalii vor să mă devore în picaj.

***

Canibalii n-au decât stomac bolnav

se pierd pe drum ca toți îmbuibații

scârnavi se ascund în dosul lumii

monștri nămoloși, porcesc la ei e totul

și clămpănesc amirosind a rânced

și nu servesc viața, nici moartea

decât irupția urii în urât.

***

Hoituri bolșevice cu duhorilor lor

astupă izvoarele, nisipurile îi cheamă

în interiorul lor aspru, dar ei se-ntind

ca râmele și sug sânge și lapte

de la oameni ca să stea în picioare

în posturile lor ca să sugă, să sugă,

să sugă cu gura lor de ciumă.  

POEZII

 

***

Dinozaurii nu au dispărut

s-au transformat în oameni

mari și mici și se iubesc

cu patimă până la următoarea

transformare, spune antropologul

bolșevic, mandibula e identică

și va rezista și la următoarea specie

deci milioanele de masacre și teroarea

sunt benefice pentru evoluție.

Adevărata artă a bolșevicului

e eleganța de a-și deghiza mandibula

și coșmarurile care lâncezesc din lipsă

de catastrofe dinozaurii tresar din somn

din lipsă de interes: eroarea și invidia

sunt fiicele indefinitului fără gândire.  

***

Canibalii anarhiști au făcut canoane

stătute și tocite pentru ianicerii roșii

ca să facă emoția domestică eternă

și pupăturile lor pe ouă sunt ale unor

catâri handicapați, ei vor minuni

iar mârlănia lor megalomană e asasină

și le umflă buzele cu silicoane, ciumele

astea aglutinate, veninoase se adună

în haite și-și ospătează ochii cu hoituri

deopotrivă stimulant și desfătător

și-și bagă cianura pe sub mâinecă,

așa-s anarhiștii literați într-o epocă

de tot nenorocită în care se inventează

teroriști la tot pasul, asasini ai sughițului

cu o gură totdeauna nezvântată poți

să-i compari cu o limbă de cameleon.

***

Scriitori aurolaci

pui de năpârci

prind muște verzi

și le fut în cur

de nu le vezi

din gemetele lor

zdrobesc un calambur

sinistru incolor

cu buze subțiri de pilă

retează montajul

oricărui dialog ce nu-mpilă

din nou construiesc

o colivă de raci

pentru hoitul diavolului

care coboară scările

în iad printre craci

aurolacul central îi plătește

un euro de fiecare muscă

futută-n cur și bâzâitul

înregistrat cu ghiara lungă

de cărbune și pe mă-sa dimprejur.

POEZII

 

***

Doi profeți ‒ Marx și Gobineau,

au coborât la origini și au constatat

un viciu de fabricație la om și inginerii

de suflete au încercat să facă omul

nou convinși că creează o operă

demnă de Dumnezeu dar au rămas

cu mandibula antropologului lichidat

în mâini suspendată ‒ toate patriile

au fost pierdute orașe de ucigași

cresc gigantice.

 

CONFESIUNEA BOLȘEVICULUI CANIBAL

 

Destul! ‒ urlă canibalul mârșav ‒

am tras cortina și-n grabă mănânc

rămășițele de om, îmi număr plata

pentru futere în cur a muștelor

mereu mult prea puțină ca și oasele

osândiților ce le țin sub saltea

ca relicve ‒ jocul a fost o rutină

mă dor dinții, stomacul urlă,

limba spurcă zloata și lumina

scăzută ‒ deschid televizorul,

aceleași panarame, în noi reptilele

nu mor și râde tâmp gloata bătând

din palme, viitorul își varsă greața ‒

ce să defuleze?

***

Torționarul cu cap roșu și-a dat sfârșitul,

nasul lung parcă crește spre tavan

din țeasta feroce sfidător ”O zilele lui frumoase!”

oftează un canibal, ”O zilele lui sătule!”

iar preotul psalmodiază pe nas rânjind

cinic pe sub mustață că va ajunge la loc

cu verdeață unde nu-i plâns și nici întristare

că Isus și îngerii îl așteaptă în rai ‒ (i-a plătit!) ‒

pe acest asasin care a îngropat de vii mii

de semeni, ce grimasă, ce tupeu! ‒ chiar

că vine era reptilelor, Isuse! Îi plăcea

să privească bisericile.

POEZIE

 

***

Cerbul meu cu umbră de aur

captiv a evadat a sărit râul

și a rupt-o peste câmpii

să asalteze stânca veșniciei,

câinii roșii ai bolșevicilor

criminali până la Judecata

de Apoi îl hăituiau și din spate

și din coaste în salturi lungi

fugea ca un arbore de lumină

dus de vântul ce făcea tot

să trăiască dar cerbul trăia

în mine, deschidea ochii

pe cărarea de smarald pe culme

și tremura ca frunza hipnotizată

în spațiu, atunci câinii dingo

ai bolșevicilor cu ochi de pește mort

i-au sărit la beregată, i-au sfâșiat

jugulara, umbra-i se dispersa în polen

un vierme veninos bolșevic cu mască

de om cumsecade a scos briceagul

și a decupat umbra de aur, a împăturit-o

meticulos și a vârât-o în buzunarul

din spate al pantalonilor surâzând

șerpește. ”Aici vei sta, abia ai corp,

abia ai ființă, abia ai un nume, aici

te vei topi ca câinepa în tău...” și cerbul

meu diafan se acoperă de zăpadă cu tot

corpul său, cu greutatea sa de lumină

cu numele său fără umbră ‒ visam

că mă visează că mă ajută să exist

aparență destrămată, vine, zboară

se-ntoarce, se trezește, rupe cu copitele

răutatea albului bolșevicii stau întinși

sub gheață ca sub rogojini.

POEZII

***

Foială și șovăială în fața vieții

țara e înțesată cu fătălăi

flușturatici, ei nu se lasă uciși

pentru nimeni și nu ucid pe nimeni

nesiguranța îi pune pe alergătură,

dar când îi iei pe nepregătite

le piere voioșia le pică fisa zornăind

auzi o voce cavernoasă, o voce

de spectru răgușit și așa se topesc

ca câinepa, se usucă ca papura

și-n jur lasă bale de eunuci.

***

Acum nu e nimeni pe lume

rămășițe de om la tot colțul

latră la șobolani ce sar

printre ruine ‒ ce noapte!  

***

Simțeam cum sufăr

sub pragul modernității

epocă de cumplită suferință

și de improvizație, unii

sunt uciși pentru o clipă

alții în veac sub semnul

ecuației hrănire digestie

prin fața călăului dulceag

se perindă după răsplată

istoricul, criticul, analistul,

interpretul, observatorul,

sicofantul, colecționarul,

cititorul ‒ toți reacționează

ca larvele la o temperatură

joasă ca privitul în oglindă. 

POEZII

 

***

Nazismo-Jahve, orgoliul evreiesc

și orgoliul german laolaltă tescuind

Vechiul Testament ‒ un vis lung,

de o frumusețe rară, paradisul

desfășurat peste priveliști montane

unde nu sălășluiește decât dezastrul.

 

MAUZOLEU

 

Lenin este un Jahve rus

pe fața mumiei e scris

Vechiul Testament ‒ spiritul

lui înnegrește pereții ‒

este indiferența însă

vede orele trecând goale.

***

Orgasmul ‒ totul și nimic

detaliu extrem de important:

mama lui Churchill, o new-yorkeză,

avea sânge indian și-a cântat

la leagăn fără ”fandoseli literare”

”Totul sau nimic” de atunci se temea

de răzvrătirile paraziților și contempla

uneori peisaje golașe din nordul Scoției.   

POEZII

 

***

Aud trenurile încărcate cu schelete

umane târându-se ca șerpi înlănțuiți

prin Siberii și balele bolșevicilor

cu capul roșu lucind de satisfacție

peste imense pagini de gheață

își descriu discursul nesfârșit

fără mituri în prezentul meu

în pământul meu natal criminalii

exultă azi și mâna lor feroce apucă

capete din aer și le răsucesc

le aruncă între ruine imunde care

pare o scenă a unor actori decrepiți

și tot ei noaptea joacă domino

cu gust de ucigași ‒ e ora ezitantă.

***

Crima se ascunde

în dosul burnițelor

sângele pe sârmă e acoperit de promoroacă.  

***

Și ceasul lor veni-va

al canibalilor roșii cu ochi bombați

din oră-n oră sunt mai șterși, mai hoituri

sătui de ei înșiși pământul îi scuipă

pe stepa pârjolului lor ‒ sărmană

iarbă! Sărman pământ.

POEZII

 

***

Istoria e un coșmar, viața e un coșmar

în jur toți se măcelăresc cu topoare

cu săbii, halebarde, cu pistoale și bombe

vreau să mă trezesc vreau să mă trezesc,

pentru a zădărnici măcelul pentru

a-l mărunți, pentru a grăbi pentru

a scăpa mă trezesc împotriva draperiilor,

dar coșmarul continuă își revine canibalii

se strâng își rup oasele, își smulg fălcile

brațele, se împrăștie pe câmpuri

mă trezesc din nou și iar coșmarul continuă.

***

Glasuri se cheamă să se-mbuce

pe acoperiș au apărut larvele mele

care nu sunt de nicăieri neștiind

nimic despre locul unde iernează

cucul unde ele se lasă pradă.

Hai, n-a murit încă totul deși

se lasă noaptea tot mai apăsat.