(Unde ești tu bre, Mihaie, capuchehaie?)
Acest bard săltând în sus
a scris versuri bine făcute
demonice, lungi ca scândurile
unui sicriu uscate alandala
accentuate într-o tragică
încurcătură, dar fiecare scândură
vibrează singură în dârdoră
prea încet și scurt ca să fie
un fulger, fiecare vers
prea lung sau prea scurt
umple de ridicol tot restul
și în spațiu acest sicriu
necunoscând sfârșitul
nici sens măcar nu poate
să aibă e ca o dorință
fără margini ”rîmuirea” perfectă
criticilor obtuzi lasă o bătaie
de cap în plus, inevitabilă
de o spumă ‒ și chiar de fior
de spaimă auzind refrenul:
fiecare scândură
sună singură
în dârdoră
fără lingură
rezultatul e ruinător dând
la iveală rudimente de minte
puțuntică. Acum în urma lui
se lasă noaptea pe malul celălalt:
a avut cântecul uscat și soarta scurte.
Nu e altul mai lemnos pe-aici
și-a lui scândură vibrează-n
dârdoră, fiecare singură
și pitulice ‒ mii.
No comments:
Post a Comment