Culturnicul roșu cântându-și sieși
către el însuși până se pierde
în judecata sa, până nu mai are
un eu, sărind îndărăt în cloacă
unde ca ieri era un mormoloc
se deplânge și spune: destul a cântat ‒
s-a terminat cu manelele, își strigă
ajutor în zadar, își refuză iertarea
în lumina lunii pline urmărește
o molie, vrea s-o gâtuie, s-o strivească
între coapse reci, s-o transforme
în miligrame de neant, visează
să smulgă la bănet cu tonele,
încet se ridică și sucește gâtul
moliei nu mai cere ajutor: ar vrea
să fie o frunză purtată de vânt
dar lui îi dârdâie mandibula
îi clănțănesc dinții simte un imens
glas care înghite bucuriile, pe ale lui
scuipându-le ca pe niște șobolani.
No comments:
Post a Comment