POEZII

 

***

Țara mea, o prună uscată

din anțărț gura nu știu cui

o morsoacă, o morsoacă.

***

Clipa stă să dispară

colina zace întinsă, o lăuză

plouă peste case cu lăcuste seci.

***

Satul meu e Parisul gol

plin de copii care se fut

zi și noapte.

***

O lume de canibali altruiști

și de șobolani invitându-te

la menuet sau de stârvuri

ce-și surâd ca-n vodevil

mă invadează când jos

pe lângă arbori umbră nu-i

și tot mai mult în preajmă

se arată aparențele a ceea

ce trebuie să fiu ‒ nu-mi spun

nimic vin pentru că pot ucide

în mod desăvârșit fiindcă

leoarcă de sudoare unul singur

face ce poate ‒ nu-mi spuneți,

dincolo de zid se ascunde

cel mai frumos ceas al meu

într-un târziu va trece și creatura

înarmată cu inimi mari de scânduri

soarele se-nchide-ntr-un palid apus

un stol de porumbei se-nclină

peste relicva unei vieți în așteptare

realitatea trebuie chemată la viață

sau interzisă după cum văd femela

canibalului mă așteaptă-n așternut

imensității plânsului îi pretind

în pâlnia vârtejului nefericita

asemănare cu amintirea pentru

că uneori mă înec în glasul femelei

și sufăr.