***
My wife is sorceress
she gave me a crystal glass
my glass I’ll be fond of
as of the apple of my eye
it sounds alone as does
a playful small bell
the rows of illuminated
windows were floating
across the dark blue sky
with her radiant smile.
PLEASE DONATE BY MEANS OF THIS LINK revolut.me/liviubojm0
***
All around is only the will of God
all around is only death
and the loneliness shrinks up.
PLEASE DONATE BY MEANS OF THIS LINK revolut.me/liviubojm0
Das tägliche Labyrinth geht durch die Hölle
und Paradies auf den nur von ihm gekannten
Pfaden, wie die Träne unter die Flügel
der Augenlider, ein fremder Mund
der stumm ihren Schmerz erzählt,
sie erfindet unaufhörlich eine Geschichte
und ihr Muster ist in das weiche Wachs
des Herbstes eingeprägt. Auf der Stufe
des Feuers, so groß wie die Eisstirn der Nacht,
schläft sie und wartet, aber das Leben ist
ein wandernder Schatten zwischen seinen glatten
Wänden, aber der Stier kann die Meere blutig machen.
***
That something feeble,
winged and sacred
descends into this dark
and wide world
and alights on the vertex
of a blind child who begins
to sing along to himself
only rejoicing at the good
that sky gave him, alone
without witnesses
and all that is near moves away.
***
The same voice everlastingly isn’t silent
the birds of the man, structures of the time
the appalling eternity are passing and I bathe
in the poem of the sea infused by the stars
and by the milk of the nebulae. I know
the wakes sculpted in clarity by whirlwinds,
by backwash and currents I know the dawns
excited by a people of birds and I glimpsed
something from what the man wanted to see,
Herr, Du hast uns ein Hauptschiff gegeben,
in dem blaue Philosophen die Gottesdienste,
das fabelhafte Werk, die saubere Welle aus Gold feiern,
die wie ein Fluss über die Jahrhunderte herabfällt,
die deutsche Philosophie, die eine Bewegung
in die Dinge der Vernunft und des Universums setzte ‒
während die alten Philosophen eine Unbeweglichkeit setzten.
Niemand wird höher steigen als die deutsche Philosophie ‒
und wir werden den Menschen nicht retten ‒ außer klarzustellen,
was genau fest und was beweglich ist und
was wir nicht wissen, ob es fest oder beweglich ist.
Die deutsche Philosophie setzte Bewegung in das Labyrinth
und das Labyrinth öffnete sich dem Sein, leuchtend
und spirituell wurde es konkret.
Ich bin dein Labyrinth, Liebe, und du flüsterst
mir dein Lied ins Ohr: hängt euch an diesen Faden,
und ihr werdet ins Licht hinauskommen.
Du bist eine Tarantel, die ihren Faden spinnst,
und ewig an ihm hängend, als wolltest du
sterben. Mich willst du? Mich, mich ganz?
Ja, dich ganz, du hast kleine Ohren,
eine Meeresmuschel, in der das Lied der ewigen
Wiederkehr erklingt, und du wirst wieder
den Geschmack der Erde haben.
Mihail Eminovici este un nimic și nu înseamnă nimic. Acum cu ce ne vom
mândri, băi Chiliman‒Ghiliman‒Diliman?? (Cu valoarea micilor?)
Poetul harșterist Tudor Arghezi a dat cu târnăcopul în cuvinte să scoată
muzici, acru și rău, s-a oblojit cu versurile lui barabulele borțoase și-a
mâncat coropișnițe. Așa-zisele versuri fac o grămadă de barabule cu coropișnițe
ca un fel de oglinda feței sufletului în care se văd rătăcirile, robirile,
trândăvirile și înșelările, dar niciun har. Poeziile lui nu au nici poezie nici
frumusețe. E ceva ca glodul. Specialiști în mumificarea cuvintelor, în lipsă de
altceva mai bun au umplut un gol, nișa unui gol istoric. Dar tot barabulă a
rămas.
***
Ce-i cu vânzoleala asta de tăuni?
Ce-i cu vânzoleala asta de lăcuste?
Ce-i cu vânzoleala asta de căpcăuni?
‒ Vrăjitori macabri își pun straie
de om. Toată noaptea fiara
a gemut în subsol. Vin alegeri
de tot felul, măsluiri ce au ca țel
canibalii să meargă călare cu fata mare.
Ceea ce se face din voia Domnului se face
și nu ești tu, omule, făptura care să corecteze
eroarea, eroarea ta vine din stomac și tot se face
cum e scris sclav ești, canibalule și sclav
vei rămâne în veci dintre două robii imperialiste
la fel de feroce și crunte tu n-ai cale s-alegi niciuna,
doar să te strâmbi ca o maimuță. Tu canibalule
rob al robilor stai și te uită ca boul la poartă nouă
și-ncearcă a o recunoaște, tot în coate și genunchi
te vei tîrîi ca o năpârcă pâna la groapa dublă, una
pentru fiecare față. Fă democrație în grajdul tău
dacă poți ‒ trebuie să-i ajuți și pe alții: (e datoria ta
infernală). Ce secol cu mâini de dinozaur!
Credința în Domnul alină, călăuzește (cea! hăisa!)
vindecă. Toți veniți să se împartă pentru voi inima sa,
sângele său. Nu cere rugăciuni doar cu încrederea
voastră e fericit. Natura sa vastă ține de două imperii
oricum vei fi aruncat în focul războaielor ca o surcică.
Aia contează, ticălosule!
***
Judecăți de valoare ca epitafuri
pe cufureala verbală a unor
bestii hrănite cu ceafă de porc
se usucă la soare morții.
Totul are miros vechi, revoltător
de fiară bântuită de mațe sumbre.
Acești căpcăuni ciudați, năpârci
ale minciunii bântuie prin cabinete
de stat, mutanți importanți.
Ce-ți doresc eu ție Izraele
ce-ți doresc eu ție Efraime
ce-ți doresc eu ție ticăloasă Românie
multă mută cruntă sclavie
munți înalți de scârnăvie
un prohod mai dulce decât orice furat
noaptea-nveninată de un greu oftat
moartea-nveselită ce tot te-a căutat
din oase crucificate fluierând duios
să crăpați laolaltă, cocleala
să vă sece, treptat pierind ca fumul
în umbră buzele voastre trâmbițează
moartea, balamucul și sub același
tumul un somn adânc letargic
să vă țină ca prunci-ngemănați
de turbarea voastră sufocați.
Dar mă mâhnesc mereu ale voastre
labe hrăpărețe și spinările voastre
încovoiate peste toate zilele de păcat
și-ngropăciune, glasul veșnic mort:
nu vei găsi pe nimeni în sufletul pustiu.
***
Domnul sclav dincolo de capul
lui Dumnezeu varsă lacrimi
pe lividul greabăn de bestie
pe botul sufletului chinuit
sclavul e mântuitorul nostru
el umple toate imperiile hrăpărețe
și ne iartă toate datoriile la bancă.
Sclavule, muncitorule, ești drăguț
ca o tânără maimuță, dar noi
știm că tu suferi mai rău
ca un câine-n rut pentru libertatea tuturor.
De la Nistru pân’ la Tisa
numai behăit de oaie.
De la Dunăre la Bug
numa’ sunete de coaie.
Toți berbeci tunși chilug
întind buza pofticioasă
la tot curul de pucioasă.
Mai încoa’ încă un pic
e sfârcul negru și pocit de nimic
smuls închipuirii cu tămâie
aici veșnic mormânt să rămîie.
Moldova e lumea nouă dar patria
niciunde n-o găsesc se filtrează ca apa
în nisip trecând printre degete când dau
s-o sorb din pumn, străinii ce-o populează
vrednici de batjocură fii de năpârci, fii
ai infernului inventează și mai răul
și-l întorc pe dos ca minciuna să fie
și mai păroasă să te facă să râzi să te întorci
acasă la tine la căderea serii să aprinzi lampa
cea ascunsă apoi s-o stingi ca să vezi noaptea
pe mări îndepărtate să-ți vezi lipită fața de apă
să vezi o sută de singurătăți produnde alcătuind
laolaltă Moldova cu tot farmecul ei de paradis,
o imagine pentru viitorul ei înfloritor, cu oamenii
nordici de rasă aleasă cu omenia și voința
lui Dumnezeu care vor realiza reacția împotriva
nihilismului și împotriva străinilor vampiri
și canibali. Aici e locul curățat unde Isus Hristos
va să vină în Patria sporită. Moldova e lumea nouă
spre ea mă-ndrept cu copiii mei neîncetat ca spre
Veneția.
Tragică această vatră
rămasă fără lari și penați
un câine de ea vrea să-l lege
sleit de foame se predă
canibalilor cu foamea și setea-i
toată. Cine să-l hrănească
cine o să-i dea să bea
prin vatră vâjîie vântul
canibalii se-mbată ca porcii
și se aleargă călare pe porci
negri, negri ca pământul
acești jupuitori de oameni.
Țară‒țarc de lături, nemica
Romică‒Romica Românica
ți-e curul sus în patru vânturi
peste tot manele, ciori, hârburi
cârduri, balamucuri rânduri-rânduri ‒
nu se-aude nici în cer nici pe pământ
totul e o apă și un pământ bântuită
de tătaro-mongoli, târtani, armâni
țigani, lipoveni și huni avari
hoarda toată a Asiei.
Iată și democrația a venit
poți să mănânci cîcat ca păsările
s-o iei razna pe arătură ‒
toate motoarele patriei s-au oprit
Mizeria te poartă pe drumuri
încâlcite ‒ cu greu te rupi s-ajungi
în Apus să te prinzi slugă cuiva
sau să furi la gări și de prin case ‒
dar acolo oamenii au fost catolici
și nu te lasă să crăpi de foame,
la început te goneau ca pe un câine
lepros, dar după ce ți-au jefuit
și pustiit patria te-au îngăduit
te-au pus la munci umilitoare.
Dar democrația trăncănește
despre drepturi și se spală de omul
eșuat ca de căcatul lipit de cur.
Criminalii comuniști torționari
își umplu hambarele cu bani
și bunuri și scapă de mizerabili
ca de câinii vagabonzi care hălăduiesc
în turme printre blocuri și câinii urlă:
”Iată și democrația a sosit! VALEA !”
***
Rasa criminalilor tâlhari anarhiști
strânși în multiple partide plătite
de stat s-au înstăpânit pe toți banii
pe toate bunurile și-i jupoaie
pe mizerabili, iar la cei flămânzi
le trag în cur câte un pai și le dau
drumul să zboare unde îi va duce
vântul. Ca bâzâitul lor să nu le blocheze
digestia asmuță jandarmii pe ei
să-i sperie cu otravă sau cu gloanțe
de cauciuc. Plâng tăunii îi aer
cu paiu-n cur până se prăbușesc
ca helicopterele pe câmpul de luptă.
Aporicul Zenon
mănâncă un chiron
în timp ce e pisat în piuă
când se crapă de ziuă
ca un ucigaș de faraon
iar broasca lui țestoasă
nu l-a ajuns cu a ei coasă
iar dinții ce-au mușcat urechea
tiranului hirsut au sărit strechea.
Aporicul Zenon
a făcut din limbă canon
aprioric trombon.
Metalice sunete de mort:
falsificarea de monedă lucrează
astupă lacunele de talent
sunt astupate răsucirile de educație
destrămate pânzele de tradiție
publicul îngenunchează imediat
în fața canibalului calic, agenți
ai administrației secrete adresează
o homelie instinctelor întunecate
ale nemulțumiților celor care pretind
că au o rasă, ambițioșilor, celor
ce se autoacoperă cu straie de zei
nu se știe din ce vremi foarte depărtate
și vin în întâmpinare cu mutre
importante mereu mai aproape
de groapa în care se amestecă artele,
onorurile, banii și sexele; se trag toate
clopotele în același timp provocând
bănuiala ascunsă că e vorba de o divinitate
care aduce mângâiere femeii atingându-i
pielea direct, suferinzilor, handicapaților,
nebunilor, psihopaților, politicienilor,
revoltaților, se bagă-n toată celula narcoticul
necesar și efectul drogant. Sunt flatați
cu laude vâscoase oamenii cu un dram
de minte, cititorii de poezie și criticii literari
și povești de altădată cu bolșevici pioși.
Se înființează secte și cenacluri ai căror membri
trebuie neapărat să fie niște șarlatani.
Canibalii suavi își desăvârșesc balele.
Sunt criminalul cel mai liber un zeu gelos
printre alți zei geloși și răzbunători sunt
un Raskolnicov al labagiilor, cleios și mâncău,
dovezile cleioase și puchioase mă împresoară
pornirile mele de a jupui, de a jăcmăni, de a fura
bani și a râde de pricurori sunt de nestăvilit.
Mă gândeam că n-aș fi decât un mârlan,
dar eu sunt mult mai mult, a venit la mine
un scribălău scârbos și mi-a citit dintr-un carnet
calitățile mele care mi se potrivesc hotărât.
Așa deci: abject, infam, josnic, mișel, mizerabil,
mârșav, nelegiuit, pălăvatic, nemernic, bezmetic,
bicisnic, ticăit, proclet, infect, scârnav, scârbelnic,
chiolhănos, spurcat, bandit, tâlhar, afurisit, câinos,
hain, îndrăcit, rău, pustiu, împielițat, jurat, păcătos,
urât, săcret, ah, mai ales săcret ‒ toate aceste atribute
sunt floare la ureche eu sunt canibalul săcret eu sunt
o boarfă puturoasă al cărei drum nu poate fi decât
iadul. Nu știu. Știu că voi dispărea cu necesitate
și voi dispărea frumos ca un târtan frumos ”ti kalos!”
înseamnă, se pare, ce frumos! Dar sufletul se bucură
de dreapta vedere chiar dacă cu încetul mă transform
într-o năpârcă.
Toată ziua și toată noaptea n-auzi
decât lucruri de balamuc masculi
și femele trăncănind fixuri tot mai
supărătoare, oracole profane de crime,
înșelătorii, bani purtați din labă în labă,
dezastre economice, futaiuri câinești,
trădări partide care se trag de pulă,
doctori deputați, miniștri, cumularzi
lacomi ca niște hiene care-și mănâncă
propriile mațe un balamuc infinit
care te scoate din rândul acestei spețe
zis umane îndărătul unor cuvinte stau
niște bestii amețite, încărcate de molime
o lume paralelă cu mai multe vieți
care poate traversa istorii și geografii
paralele, dar toate sunt ale caravlahului
hâd, feroce, distrugător, care nu-și poate
acoperi setea de a trăi, bălegând cuvinte
pe gura băloasă care cad secerate
de interpretări fanteziste aruncate de alt
canibal scremut, încuiat asemenea umbrelor
pe care obiectele le lasă în timpul existenței
lor neutre, cuvinte ca un tren hârbuit ‒
Arderea, Așteptarea, Manifestarea,
Mistificarea, Întâmplarea, Plângerea,
Repetarea, Lucrarea, Îngrijirea, Umilirea,
Caftirea, Belirea, Ieșirea, Pregătirea
Privirea, Creșterea, Schimbarea, Împăcarea,
Părăsirea, Cîcarea, Mâncarea, Sângerare,
Tăcere, Subminarea, Trecerea, Răzbunarea
Sălbăticirea, Căderea, Uitarea, Plimbarea,
Eliberarea, Îndepărtarea, Întunecarea, Răbdare
Uciderea, Disperarea, Încheiere, Ușurarea,
Aplecarea, Intimidarea, Născocirea, Degradarea,
Degenerarea, Înfrângerea, Dezamăgire toate
cad în avalanșă într-o prăpastie din care Licărirea
aruncă Invocarea, Transformarea, Pătrunderea,
Răsuflarea, Plăcerea, Risipirea, Salvarea
Lovirea, Căderea, Învierea, Rememorarea
Balamucului secular însoțit de Închipuirea,
Surprinderea și Renunțarea lui. Cuvinte
care se înscriu în minte ca o litanie fără capăt
alcătuită din cuvinte cărămidă în care colcăie
vulcanic balamucul.
G. Călinescu pe care unii critici neghiobi și oligofreni îl numesc ”divin” în Istoria sa a litaraturii se arată un histrion exaltat care scrie farse false despre scriitorii români, farse care te fac să râzi de ți se rup mațele. Totul e pe alături. Și literatura și filosofia se lipesc de capul lui ca nuca de perete. Romanele sale însă sunt niște monstruozlîcuri din topor ca niște idoli ai omului de dinainte de om, cam din terțiar. Aici se vede clar o minte necioplită, un ins incult care nici nu gândește, dar nici simțire nu are. Poezia sa care e ridiculă și ”bulăcioasă” vădește un ipochimen prost de-a binelea incurabil. Îl urmează neghiobii oligofreni. Dar ca dânsul sunt mulți, o haită mare: Arghezi, Blaga, Bacovia, Voiculescu, Sadoveanu, Labiș și mulți alții care țin loc pustiului cultural. Dar toți sunt cuprinși în cadrul unei literaturi autiste la modul absolut ceea ce trădează un popor sălbatic încă în terțiar. Din cauza acestei literaturi țărănești poporul vorbește o limbă tulbure și gângavă.
***
Doamne, ține seamă că noi pe noi înșine
nu ne înțelegem, că noi pe noi înșine
ne mâncăm că ne face plăcere că nu știm
ce dorim și că ne îndepărtăm la nesfârșit
de Tine și de ceea ce suntem noi de la zidire,
probabil soarele șerpuiește neîndemânatic
și se aventurează șerpește în măruntaiele
noastre și fierbe în ele și ne face pe noi canibali
înrăiți, ne-aprinde setea de sânge și nu mai
putem respecta nicio lege suntem nelegiuiți
din fașă și galbeni la față, pestriți la mațe,
femeile rele de muscă, Doamne, fă ceva
să ne exterminăm noi pe noi înșine cât mai
curând să scăpăm lumea de asemenea lighioane
josnice și păcătoase, mereu criminale.
***
Varul vieții e atât de stins
atât de încordat pe pereți
că abia mai stă chinul furnicii
pe picioare și sabatul de aur
și de aramă ne previne:
nu credeți în buna credință
a tradițiilor, a trădătorilor
chiar dacă de generații
sunt respectate larg răspândite.
Nu credeți în bunele intenții
ale canibalilor de tot soiul.
Nu credeți în ceea ce v-ați imaginat
credeți numai în ceea ce v-a fript
cerul tremură, coasele sună
azurul fieros fierbe și iarba
înzidește mormintele.
