Vîjîie vântu-n codri
și-ntunecă lumea-n Bacău
un cer una cu pământul
de spaimă mă-mbăt și cânt
aleluia! Nimicnicia, minciuna
și-amărăciunea m-au prins
pe stradă și mi-au tras brăcinarul
în jurul gâtului. Am adormit
parc-am murit, în vis vals
funebru, depărtat. Moartea
mă ține-n stradă. O văd pe Maricica,
Scufița Roșie din Bacău, fâțâind.
”Fii rezonabilă, Scufiță Roșie, fii
atentă la câini, ai urechile mici,
ai urechile mele, strecoară-le o vorbă
dulce sfârîitoare, trebuie să ne coțăim,
iubito, asta am venit să-ți spun
pe catafalc, încet să ne iubim,
să nu ne descompunem asudați
cu miros de cadavre parcă-s în delir
parcă-s în coșmar dar până îmi revin
dă din cur cățelușă până ajungem
la poluri să pierim în noian de alb.
Ai observat? Trec corbii
și se găinățează pe clavir.”
No comments:
Post a Comment