POEZIE

 

***

Cerbul meu cu umbră de aur

captiv a evadat a sărit râul

și a rupt-o peste câmpii

să asalteze stânca veșniciei,

câinii roșii ai bolșevicilor

criminali până la Judecata

de Apoi îl hăituiau și din spate

și din coaste în salturi lungi

fugea ca un arbore de lumină

dus de vântul ce făcea tot

să trăiască dar cerbul trăia

în mine, deschidea ochii

pe cărarea de smarald pe culme

și tremura ca frunza hipnotizată

în spațiu, atunci câinii dingo

ai bolșevicilor cu ochi de pește mort

i-au sărit la beregată, i-au sfâșiat

jugulara, umbra-i se dispersa în polen

un vierme veninos bolșevic cu mască

de om cumsecade a scos briceagul

și a decupat umbra de aur, a împăturit-o

meticulos și a vârât-o în buzunarul

din spate al pantalonilor surâzând

șerpește. ”Aici vei sta, abia ai corp,

abia ai ființă, abia ai un nume, aici

te vei topi ca câinepa în tău...” și cerbul

meu diafan se acoperă de zăpadă cu tot

corpul său, cu greutatea sa de lumină

cu numele său fără umbră ‒ visam

că mă visează că mă ajută să exist

aparență destrămată, vine, zboară

se-ntoarce, se trezește, rupe cu copitele

răutatea albului bolșevicii stau întinși

sub gheață ca sub rogojini.