***
La poalele unei faleze cobori fără voie
spre isteria originilor, spre contorsiunile
primordiale, vezi pământul pradă
demonilor săi, presimțind destinul
ce-l așteaptă, pe un pietroi așijderea
văd o femeie în prag de menopauză,
pare o băbuță smochinită, scâlciată,
gârbovită și cântă în gura mare, cu gâtul
tremurat: ”Da, asta e dragostea!”
îi e rușine și mării, și stâncii, mă mișcă
până la lacrimi: nu e păcat să fii trist,
însă nu există ceva mai otrăvit ca o babă
să se dea fată mare era avară, certăreață,
lacomă, comunistă, pârâcioasă, cântăcioasă
Doamne sfinte, cum faci tu maimuțe fără păr.
***
Un taur de cuvinte te-nvăluie,
fragedă minunăție sare din labirint
să-ți sfâșie corsajul fată pentru tauri
iscată ‒ soarta ta e scrisă aici până când
***
Am recunoscut într-o stâncă moartea
încremenită într-o icoană, patul întins
și deschis al micilor ei ființe imunde
la adăpostul unui stejar ‒, eroarea
și invidia sunt fiicele indefinitului
fără de gândire, reziduul colosal
în Câmpia română ‒, niciun semn
de om legat de cer și de pământ
la poalele treptelor nopții, păsări
stranii își sapă în aer mormântul
și întoarcerea: asupritorii lor au fost
aspri în primejdiosul anotimp, pesemne
acum otrava a ațipit în canibali.
No comments:
Post a Comment