ÎNVĂȚĂTORUL

 

Iată-l proaspăt ieșit de la răcoare îmbrăcat

încă în zeghe pe învățătorul luptător de partea

cea dreaptă, blând și senin surâzând intră

în cantină să pună ceva drept inimă, e flămând

și cocârjat, la o masă îl așteaptă caraliul călău,

discuția e purtată cu binișorul, povețele

nesângeroase, plăcute, îi arată răul ce-ar putea

fi văzut în perspectivă, ceea ce importă

ca înfrântul, rod al unei robii seculare, sceptic

frivol care mai bine de zece ani trecând

de la o închisoare la alta ca și cum ar fi făcut

turism fără voie sau pur și simplu trecând

ca gâsca prin apă bagă în gură sarmaua

strânge mâna fostului său temnicer

între două îmbucături, zâmbind jenat

cu furculița în aer și mestecând, zice; parcă

ceva simți și apoi nu mai simți nimic.

”Nu mai ai la ce te gândi uite eu vorbesc,

dar în realitate sunt mut ca o lebădă,

adevărul meu se află lângă mine la doi pași

și totuși nu l-a văzut nimeni, n-a fost

minunea să se întâmple ceea ce s-a întâmplat

de n-ar fi fost niște cuvinte deviate, interpretate

spre rău despre existența noastră a oamenilor

care ne căznim ca-n Valea Armagheddonului...”

”Destul ai debitat orori, îmi țiuie urechile,

nu-mi place nici mie atmosfera asta de infamie.”

”Eu sunt mut ca lebăda și mă las de glume,

a fost ceva și iată că dintr-o dată nu mai e nimic,

a fost omul și nu mai e.” ”Gura!” Și s-au îmbrățișat

ca frații și au închinat pahare la despărțire

și de atunci învățătorul nu se mai lupta

nu avu nici frământări iar un discipol

i-a zis tânguitor: ”Și eu am îngenuncheat

odată la picioarele tale... și am cerut iertare.”