Agatarii, haraharii, catarii, sifiliții
și virosospirocheții spun scremându-se
osândiții că țara mea nu există că ar fi
un soi de Macondo, un fel de Macongo,
Belmondo, Magabon, Magrabin sau un nor
ruso-turanic plutind într-un halou de rugină,
urlă că nici loc nu are în spațiu și nici locul
măcar nu există așa cum nu există loc
pentru atomi sau Dumnezeu, dar nu e cu putință
cu ei un dialog numărul exagerat de mare
al lor te copleșește și ei lacomi, crâncen de înfometați
pătrund ca termitele în bălegar și se-amestecă
cu viermii. ”Ultimul exemplar, spun ei, din această
specie ne aparține și o să-l împăiem pe acest
subom camuflat caramoldovlahus,
noi o să-l stropim cu isop...” Acuma chiar nu-i
niciunul timpul și spațiul sunt invenții savante
hazlii dar câte unul dintre agatari, harahari,
catari au câte o halucinație și spun speriați:
”Uite, am văzut acolo Macondo, Bolândoglu
ori Bleadoglu.” Și apoi dispare omulețul,
homunculul, ticălosul mereu după colț după mâini
murdare, în focul nebunilor ‒ dar eu știu că țara
mea există lângă un mormânt care se-ntinde
până-n vastele Siberii și e încununată de pulbere,
aici vin să se spânzure dracii de poarta ei mare
și noi descărnați le ținem scara și măsoară
cu calendarul pustiirea.
No comments:
Post a Comment