Măi îngerașule, mă fato sunt bolnav
și e un ger nemaipomenit și poate
să mă îmbolnăvească și mai rău.
Puiuțul meu cel scump răscump
și iubit ‒ ce faci tu acolo? și te rog
să mă ierți că nu-ți scriu mai des ‒
câine ce sunt fără inimă, sunt ocupat
cu gheșeftul până peste cap. Depărtarea
și preocuparea asta ne strică rău de tot.
De s-ar mântui afacerile tale de-acolo
că le ai și de s-ar sfârși și ale mele mult
mai tâmpite ca alea la tâmpitul Timp.
Auzi, tu?, fato, dulcea mea Doamnă ‒
să mă scuzi că-s grobian ca alaltăieri ‒
ca să fim odată și odată un trup și un suflet.
Dar să știi, țoapă, că oricine ar vrea
să mi te ieie pe tine și să te ducă
la Marea Moartă, în Sidon, singura
mea avere scumpă și singura mea fericire
din lume e un om de nimic care merită
spânzurătoare ori tragere pe roată
ori o bucată de carne smulsă din pieptul
ipochimenului și epitetele cele mai proaste.
Iartă pe cânele de mine, dar tu știi că de câte
ori îmi vorbești de curtezani, de ofițeri țanțoși ‒
ah, câinele de mine sunt in Othello prăpădit,
îmi înfigi un ghimp în inimă și mie îmi vine
să te strâng de gât. Puiuțule zău nu pot veni
încă că sunt bolnav și ocupat cu gheșeftul,
dar așa-mi ești de dragă, așa că mă tăvălesc
și nu știu cum să ți-o mai spun cum să ți-o mai trag.
Și broscoiul de la Marea Moartă tot îi dă cu penița...
”Dacă m-aș vedea iar cu tine la un loc cu Eminul tău
iubit, aș arde cu tine la un loc în cuptiorul profetului
Daniel și vom țopăi ca acei copii în flăcări și rămân
al tău în vecii vecilor.”
Maramoiul Broscoi a publicat această scrisoare și eu am
copiat din Manualul de lit română de clasa a zecea. Cred că Academia Română
compune scrisori de dragoste scârboase la clasici. Am văzut și lui Rebreanu că
le compun scrisori de dragoste alde câine ce sunt oligofrenii Academiei. Halal
nărod! Nu e așa că cei care vând pfește veșted ne fac culitiura?
No comments:
Post a Comment