***
Șubrede neghiobii te-nădușă de plictis
iată fără glorie și zăpadă între vâscoasele
larve de fluturi dar la culcușul tău veghează
neagra aluviune, mânioasele torente de cuvinte ‒
creaturi semicreate, semiconștiente, semidemente
acționând în roiuri cumplite ca lăcustele; ciudata
rezistență și ură înverșunată în fața îndemnurilor
de a-și purifica eul. Fanatismul morbid
al neîntregitului. Din toate părțile te fixează
o semicreatură dotată cu voința dezintegrării
și a morții. Atâtea terori aspre și pietroase
colțuroase violând destinul, violând distanța ‒
este inevitabila satisfacție supremă a unui popor
de maimuțe încâlcit în trecut și incapabil
să se smulgă din el. Un popor amestecat
ca fasolele care n-a fost niciodată mântuit
și nu a cunoscut un mântuitor. Nimeni
nu a fost să le arate drumul spre lumina
soarelui. Rupi tu singură la piept, iubire,
tu calea cea mai abruptă deasupra noastră,
deasupra tuturor zilelor noastre făcute bucăți
și forfotitoare pe întregul desiș al primăverii.
No comments:
Post a Comment