***
Oamenii rămân în urmă stâlpi
pe pământul pe care l-au iubit
și-abia mai respiră puțina credință
în datina lui și în tihna lui și nu-i
pentru noi peste el cenușă nici
pulbere în mâinile celui drept
în căutarea compasiunii și a iubirii
or toți cei ce m-au cunoscut, cei
din jurul meu au aerul lor triumfător
diavolesc nu le stă gândul decât
la prilejul să se ucidă la orice răscruce
nici unui gest nu-i știm povara
de nimeni acreditați ca oamenii
să se distrugă cu patimă spre a hrăni
ciorile în aceeași respirație rotind
hidra îndrăgostită de propria-i forță
și de la călcâiul divin, această zvâcnire
foarte puternică și care totul cuprinde
iubire și mare și pământ vlăguit,
dar Moartea domnește și cheamă
cu trâmbița ei copiii o aud în fiecare
dimineață dar ei sunt fără parte
de mărturie fiindcă zeii merg goi
la lucrarea lor strigă: cine le știe
căile? Căutați-i se rătăcesc și lipsa
lor nu e pagubă... Și spunând asta
în greșeală zeii orbesc pe apa neagră.
No comments:
Post a Comment