Mereu mă uit îndărăt de pe culmile
înzăpezite râzând, cât am suferit
de așa-zisa inevitabila religie și nu poți
să-l găsești într-adevăr pe Dumnezeu.
E un fum ce-ți dă în ochi și lăcrămezi,
e un soi de sentimentalism o întoarcere
târîș la vechile cochilii găunoase
nu-l pot găsi pe Dumnezeu, deși arde
în mine considerând la rece, imparțial
nu-l pot găsi pe Dumnezeu. Mi-e silă
de omenire și de voința umană
până și de propria-mi voință, că omul
e trist, ticălos și tușește când nici
nu te aștepți și se complace să fie
o pacoste în plus pe fața pământului
și voințele lor sunt tot mai păcătoase
că tot ce fac e să-și compună zile
tot mai încărcate de divertisment,
pline ochi de satisfacție. Viața-i oribilă,
acest sumbru mamifer care-și linge pielea,
considerând că omul provine gingaș
și mândru din maimuță și muncă,
fiecare ipochimen încearcă tot timpul
să-și impună propria-i voință ‒ altor inși
și lui însuși ‒ și aproape întotdeauna
în mod prezumțios, odios, incestuos.
Din cele mai vechi timpuri cu ochi
abia întredeschiși își studiară famelica
formulă a rasei sale înțelegând ca-n ceață
că e un animal sexual ăsta-i lucrul care-mi
face silă de viață, e amuzant că uneori
cade pe gânduri, de parcă-ar vrea
să izbucnească-n plâns că s-a scăpat
în pantaloni și silit să se-ntindă
ca un obiect încearcă să-și impună
propria voință, rezistând tuturor
voințelor pe care alții încearcă
să i le impună lui insului individ,
devenind bun șofer, bun aviator,
bun schlöser, îl vezi cum asudă,
omoară, pune de un măcel și apoi
cântă, mănâncă, bea, se spovedește,
își trage șlițul. De la un anumit punct
simt cum mi se face greață, îmi simt
până și sufletul îngrețoșat. Sufletul
mi-e îngrețoșat și nu văd nimic
în față decât moartea. Nicio viziune
nu apare, mă retrag în peștera mea
și las oasele să mi se usuce până
se vor face pulbere. Ah, oamenii
sunt respingători și nu-s în realitate
decât niște animale perverse.
No comments:
Post a Comment