Literatura română are pohta să hrănească
soarele cu tot ce-a sacrificat în cloaca ei,
dar soarele nu se întoarce niciodată cu fața
la ea, preferă să moară de sete, iar în orgoliul
ei literatura română s-a-ntors cu spatele
la soare înotând prin glod. E bolnavă,
se răcește și se micșorează, se tulbură,
nu mai are destulă vlagă ca să risipească
pâcla o pâclă cleioasă, gălbicioasă, întinsă
pe câmpie, de la o costișă la alta ca o bucată
de pânză veche peste un sat lărgit. Ziua
a devenit ceva cenușiu și tulbure
care se destramă domol dincolo de noapte
ca un scris încâlcit, păduchios, de cealaltă
parte a norilor ca în dosul unui geam
năclăit. Această permanență neobișnuită
a pâclei o face de necitit. Bătrânii se apleacă
să citească în vechile cărțoaie profeții,
iar generația mai tânără face pasiune
să citească horoscoape iar soarele pretins
hrănit cu literatură se va revărsa roșu
și va dispărea. De ce Dumnezeu este
atât de zgârcit cu talentele la români
nu se știe, se știe că pe aceste meleaguri
aleargă niște cimpanzei unul după altul
ca să-și rupă capul, sunt orbi care nu cunosc
lumina zilei iar holera plutește în aer.
No comments:
Post a Comment