La ce bun să te căznești să trăiești când
totu-i zadarnic când a trăi înseamnă
să treieri pleavă, înseamnă să arzi
fără să te-ncălzești. Mereu auzi
un clămpănit uzat cu amirosul rânced
însoțit de mucegăire și cel care mereu
treieră pleava râde și mânuiește flagelul.
La cei turbați, turbat e totul, porcesc
devine totul la porci și văd lumea însăși
un monstru nămolos, seceros, ciocănos,
hrăpăreț și n-au văzut lumea decât
pe dinapoia ei, animale de din dos
uitându-se la al lumii de din dos,
dinapoi, pe brânci în care multe lucruri
în el duhnesc și cel din urmă și cel mai
bun stârnește scârbă și acesta trebuie
depășit, surclasat. Așa că toți umblă
tupiluș, toți întunecați la față cu gura
înfundată și capul plecat toți cu mersul
răsucit, împletit, poticnit ca câinii în rut
se mișcă unul după altul făpturi diforme,
scofâlcituri, stârpituri mongolo-tătăroase,
țigănoase, hazare, harhare cu arhetip
blestemat la Marea Moartă ce borăsc
într-un chivot, evreii Estului gloduros
cu mintea scămoșată o hoardă de fătălăi
fără cheag, fără ciment, fără căpătâi,
aleargă și clămpănesc și fură unul altuia
pula băuți la chiolhane. Ochii lor sunt
fugace, sunt lipsiți de centru nu au
un ”eu” real în miezul lor nu-i decât
un gol negru învolburat de furie.
Nimic specific decât uciderea și moartea.
Se extaziază de la diareea aproapelui
și cad într-o criză de isterie: sunt țoape
idioate, împopoțonate corcituri importante,
corciturile unui ținut corcit și în țoape
n-a sunat niciodată speranța ‒ moartea
mereu le sună sub pământ ca un șarpe
cu clopoței și ei rânjesc ca un cap de pește.
No comments:
Post a Comment