Negru străinel mi se-ntunecă soarele
se face ghem de lână, mi se-ntunecă luna
se face o pată de păcură și-ntre ele
se cască o groapă dublă, una-n cer
alta-n pământ, existența lumii
îmi scârbește sufletul, nimic nu e
mai nesigur decât iubirea, nu știu
ce-i suferința din iubire, nu știu ce este
iubirea aici ea este opresiune, mâini
goale, poate să mă tortureze, dar
nu poate să mă supună, moartea
își durează cuib în mine ca o rândunică
cărând în cioc câte o smicea și ea
morțișoara ucide dorința și voința
durerea și începe să plângă, plâng
și eu și nu am unde mă aciua
și își bate joc de mine când dau
să se manifeste personalitatea și sufletul
îi fug pe canibali, pe cei suciți pe cei
smuciți, pe toți monștrii care sporesc
durerea-n lume crește pas cu pas
secundă cu secundă și natura durerii
e o natură necunoscută și o exercită
canibalii puterii carnivori vorace
ca viermii cu coarne și mă fug
și de mine către funcția de iarbă
extrapură pe care durerea
o va aprinde niciodată oamenii
n-au fost umani, blândețea
dureroasă n-au cunoscut-o.
Ard ca o iarbă uscată în măcelărie
ard negru străinel în statistică
în proximul asalt al dreptății
ard și mă bocesc ca și cum moartea
n-ar fi mortală pier de frig mort.
No comments:
Post a Comment