Toate poeziile scrise în timpul socialismului românesc te duc cu gândul că
au fost scrise de niște maimuțe turmentate care încearcă să pronunțe niște
cuvinte fără nicio legătură cu omul sau natura. Să fi avut chef să scrie
versuri doar cei retardați mental cu minimă minte? Orice ins cu versuri ai citi
te apucă groaza. Fleacuri, ilogisme, tâmpenii, mai puțin decât manelele. Culmea
ai impresia că le-a scris o singură maimuță autor, de ambele sexe. Și în proză
gorilele nu pot alcătui propoziții și nu există nicio realitate în cărțile lor
doar fantasme scârboase precum cele de la CC. E un canibalism intrinsec în
aceste texte, indiferent de autor. Nimic nu se leagă în textele lor abstracte.
Dacă acești scriitori ar fi fost măcar entomologi scriind despre comportamentul
insectelor poate că le-ar fi ieșit ceva cât de cât interesant. Doar EM Cioran
face excepție ‒ e o maimuță alcătuită din cărți pe care le-a înțeles. Literatura
română e total autistă. Nu există nicio fisură ca să iasă ceva din țeastă în
afară. Cea de peste Prut e și mai țeapănă, e calcar curat. E cu totul de
neînțeles de ce toate aceste maimuțe și masculi și femele umblau și umblă cu
morgă de hatman. Ce să înțeleagă cititorul din această urluilă de paie și
buruiene uscate? Iar critica e o abureală zmintită peste fâsurile maimuțelor. Iar
peste toată această porcărie zboară o cloșcă spurlichetă cotcodăcind: ”Eu sunt
idioata mamei și-apusul vine cu o ciurdă de tauri dulci ca să mă fută toți deodată.” E o fufă cumană extrem de îndrăcită. Scremerele criticii de a descifra toată
această urluială sunt ale unui ipochimen handicapat încuiat care nu s-a
destupat un veac.
No comments:
Post a Comment