Odaia mea avea ochi de copoi ferestre
urechile lor îmi acopereau pântecele
lipite una de alta și șobolanii ieșind
din borte cântau: tu trebuie să stai
crăcănată, cu picioarele paralele cu trupul.
Degetele lor în borte arătau trupul meu
burdușit cu pâri, delațiunile nescrise
și eu gemeam, oftam, mă scremeam
dar nu am țipat: pleacă de-aici,
șobolanule; eu i-am mângâiat coada
lungă, l-am pupat pe bot și i-am zis:
”Suntem chit.” Dar el era un șobolan
ciudat i se părea indecent să-mi scoată
puloiul din gură. Odată m-a sufocat ‒
în liniștea mare auzeam ghearele lui
cum scormonesc în mațe, în matcă
acolo lăsa strălucitoare urme neprecaute
șobolanul n-a fost prins niciodată: era
întuneric acolo și frig. Eu stearpă vedeam
vidul, rotindu-se în jurul meu, în jurul lui
iar pe pielea mea cămașa păroasă s-aprinde
ușor și miroase a pucioasă.
No comments:
Post a Comment