Drace! zise bolșevicul muribund,
puhav și cu ochii beliți, orice
s-ar spune tot e mai bine în patul
tău, să te caci în patul tău și
să-ți dai duhul nevasta scoase și ea
un lung oftat de resemnare.
Osânditul începuse să miroasă greu,
un miros de hoit rămase îngrozită
cum viața se ducea din trupul acela
odinioară atât de lacom, acum
înțepenea.
‒ Cimitirul... Eu mort... Dumnezeule
stătea nemișcat, gâfâind, cu privirea
rătăcită. Un cârd de bolșevici grași
burtoși îl priveau cu groază. Apoi
bolșevicul nu se mai mișcase. Degetele
căutau să apuce ceva pe așternut.
‒ Acesta nu va mai avea răsărituri
de soare! Și a fost un comunist atât
de important! A trăit ca-n rai a fost
o regină-furnică...
De la o vreme se simțea o miasmă
putredă exalată de pieptul acela
descompus, mirosul acela de stârv
pe care morții întinși pe patul lor
încep să-l răspândească în fața inșilor
care îl veghează, acea groaznică duhoare
de bolșevic îi fugări pe toți acoliții
înspăimântați. Doar moartea satură
bolșevicul. Au stricat aerul pe sute de ani.
No comments:
Post a Comment