AUZII O VOCE

 Auzii o voce -- în țara asta româno-cara-vlahicească dacă ești prost te faci profesor (învățător) și nu te ajută nici Dumnezeu, în niciun caz. Mișa Pișa cal bătrân stă în cur și roade fân -- ăsta e profesorul. 

SĂ Ă, SĂ Ă...

 

Unde s-au cântat, se cântă și se vor cânta

manele pe toate nivelurile pe toate

platformele făptura-i ticăloasă o lichea

suptă de lipitori sfărâmându-și inima,

stricându-și capul escortată de jandarmi

plângând de tine însuți și de excesiva

asemănare cu umbra șacalilor:

‒ mațe fripte, mațe cârlig, mațe încâlcite

gherăie, scârțâie în fața patronului bolșevic  

îmbătrânit umflat cu drojdii de otrăvuri ‒

și norodul bleojdit și învățătorii lui strigă

”Hoții!” Cui să i-o spui? Să i-o povestești

viața ta de câine?

‒ Asta niciodată ‒ mormăie printre sughițuri

Führerul arealului de mațe fripte ‒ Academia

Școlilor de partid a conchis:

‒ Trebe să ă...

‒ trebe să î

‒ trebe să a

‒ trebe să u

trebe, trebe, trebe Progres  

Aaaa-staiiii-tot.

‒ Dar eu nu v-am spus?! îi probozește un popă.

E necesar să vă tăiați pe jumătate mațele, Evul

acesta e foarte diferit.

MINISTRUL

 

Ministrul agriculturii

fără fund cu moaca bârzoi

umflată ca o țață planturoasă

și grasă stă crăcănat pe câmp

mirosind puternic un mănunchi

de busuioc, îl ridică la cer și iar

îl duce la nas și cu voce de țață

bine futută spune națiunii:

‒ La vară o să fie roadă bună

și plantele sănătoase și-o să plouă

și-o să fie bine. Hai să râdem

hahahahahahahahahahahaha.

Și în buna logică aromatică

asudă, are presimțirea

practică că va fi înghițit

de pământ. Hoitul lui se clatină,

urlă: ”Fraților, nu mă lăsați singur

la mila viermilor!” se tăvălește-n

noroi și continuă să rânjească.

SS

 

Caravlahul negricios

ar vrea atât de mult să fie

”arian” ce nebunie! Ca și

tătarul încât se visează

ca și erembul în SS.

Welt wohin? Încotro

se îndreaptă lumea?

Caravlahul saluta democrația

nazistă, stalinistă  

cu astea și-a făcut culcuș

din oase. Crede că asta-i

important ca a respira

deși e fătălău din naștere.

MAIMUȚOIUL FĂTĂLĂU

 

***

Maimuțoiul fătălău

joacă cârlibaba

pe pântecul mâne-sa ‒

iuțeală de-asupra

și de-aici încolo

și alături netulburat

în mlaștină netulburată

răsună fatidice manele.

E accentul de broscoi,

el e necuratul, Sarsailă

îl aud perfect sucombând

în pântecul strălucind

dublându-se în formă

de lup, de aligator

și atârnând pe cracă

colorând în cheramziu

umbra rea cârtitoare

ridicând din umeri

și se preface că se tot

duce lăsând maimuțoiul

spânzurat de o opincă.

CANIBALUL PUTERII

 

***

Canibalul puterii pururi flămând

cu glas de mămică iubitoare

și-a făcut din pofte un sicriu

de prospețime asemenea unui

cur de vădană și în toate casele

răsună vocea sa: nu mai există

”n-am”, acum dați tot! Și inimile

robilor se umplu de cruci  

nu lipsește niciuna și sunt sfâșiate

și canibalul e un ins uniform,

unanim, pustiu într-o oglindă

neclintită, rarul bine pe nevăzute s-a stins.  

NĂTĂRĂII

 

***

În smârcul îngrozitor

printre broaște moarte

dorm dobitoacele, nătărăii

buimacii, idioții, nătângii

cu mădularul lung și gros

nerozii secretari de stat

și parcă mereu coboară în beci

aplecați ținându-se de șale

bat în gamelă, dau din cap

într-o beție numără bănet;

degeaba gândul zboară

căci n-are cum să fie o cărare

de ieșire: lipsa de inteligență

și de judecată e ca o piatră

de moară legată de gât

prostul și idiotul și-o trag

în fund și-ndoapă găluște

cu ochi de jăratec și-adorm

într-un cuib de flăcări

pe-un munte de deșeuri

‒ Să crape toate animalele! ‒ urlă.

SICOFANT TURNĂTOR

 

***

Sicofant turnător

țesător de nenorociri

face scene lirice, fițe

se încovrigă ca un șarpe

la fund de cloacă

provoacă chimica dizolvare.

INGINERUL POEZIEI MILENARISTE

 

Acesta bosumflat s-a instalat

cu toate sculele de instalator

într-un sarcofag de cuvinte

și din interior construiește

un fier de călcat atins de vârful

unui soare se aude din când în când

un râcâit în perete pe care inginerul

schițează o pizdă cu părul încâlcit.

Dar vine o apă peste sarcofag

și-i lichefiază tot sistemul ingineresc

îl fragmentează rămâne impotent

o spune cifrul oricărei morți.

CARAVLAHUL SATURAT DE AMAR

 

***

Saturat de amar caravlahul

blestemă apariția vieții

cei vii damnați cu toții îi fac

cu ochiul mârâind: izbăvește-mă

de ceasul acesta, drace, și dă-mi

bune toate ceasurile care vin

nu e corect ca străinii să rupă

din carnea mea ca și câinii

și străinul milos și rațional

îi întinse un mădular ca să-i

pupe schmuckul ce mulțumit

părea caravlahul și ce lumină

emana din chipul său! Veșnic

fericit va fi chiar și în mormânt

și străinul atunci a prins

să-l invidieze, să-l privească

chiorîș de parcă i-a uzurpat

norocul, i-ar fi împuținat

gheșeftul ‒ și-a retras mădularul

pe-ascuns și simți ușurare,

bruscă stare de bine, amintindu-și

că l-a îngropat demult, dar tot

aude bătăi de pumn în sarcofag.  

ȚARA CIMPANZEILOR

 

Maimuța lui Darwin n-a cunoscut

pe-acilea evoluția, se mișcă asimptotic

în toate direcțiile, oprită pe-o piatră

murdară, înspăimântătoare se păduchește,

de la munte la mare se duce și vine,

din râu îi țâșnește imaginea botul

bălind și se uită lung la lupii îmbrățișați

o cioară o vede cum se duce și vine

cocârjată, chircită, buimacă purtându-și

zilele zdrențăroase flămânde, păduchi

imaculați pe piept, pe frunte și mai jos

prin pădurea de păr a testicolelor

stă tăcută între două importante hotărâri

apare stăpânul, o creatură ce-asudă-năuntru,

îi face cu degetul maimuța se târîie pe brânci

șovăielnică se apleacă mai jos stăpânul

îi vâră în gură o imensă banană, ea geme,

aruncă țâșpoacă, o spumă de sânge refulat,

e fericită un copil strigă: ”Mami, uite,

maimuța suge banana!”

FRUNZE AMARE, ORE AMARE

 

***

Frunze amare, ore amare egale, goale

culturnicul obosit unde inamicul vine

să mă iubească pentru tine, canibalule

bâzâie ca un muscoi înnebunit la curul

fleșcăit al unei vaci costelive pentru tine

iad din înalta pleură în toiul zădufului

parcă s-ar fi întors cu toții dracii ce

și-au făcut siesta în turma de porci

și moartea îți numără pașii și parcă

au pus cercei, macaroane pe urechi

la toți nătângii și parcă s-ar fi urinat

cu toții în gura maică-tii tolănită

pe iarbă, pe plaga mentală a nenorocirii

și dracii se gândesc la fosele cu ifos

ale fosilelor la gropile nazale, dorsale,

funerare temporale, iar culturnicii

continuă să scoată sunete generale

din tromboane.

ȘACALI

 

***

Șacali îngâmfați

își adoră hoitul

în case părăsite.

MI‒AU SPUS...

 

***

Mi-au spus să mă tot duc

o simt cât se poate de clar ‒

nu-i nimeni alături de mine

barbară tortură precum

rugăciunea ‒ dracul bolșevic

trece pe lângă mine netulburat,

satisfăcut desigur a spus

să mă tot duc ca o ceață

elastică-n pustiu.

CÂINELE BALCANIC

 

***

Câinele balcanic e ca o vacă

ce se pișă în iad și face vremea

amară, adânca-i oboseală, apoi

smucindu-se cu putere ca să scape

de umflăturile lui se afundă

într-o mlaștină fără fund o țesătură

de mătasea broaștei îi acoperă

zbuciumul, drângâiala, leorbăiala

și broscoii îl stivuiesc între cadavre

care nu au chef de nimic. Acolo stă

câinele balcâjnic în ușurătate

și nepăsare față de tot și de toate

și uneori oasele i se pișă ca vaca

în iad, dar nu simte când

moartea îi dă târcoale.    

ACEST CANIBAL

 

***

Uneori, acest canibal deșelat

silit să se întindă ca o balegă

sau ca o tablă cade pe gânduri

de parcă ar vrea să izbucnească

în plâns, nu-i reușește nicio

figură, nicio dimensiune asudă,

omoară, fură, uneltește și-apoi

mănâncă, bea, joacă de rupe

pământul considerând vag

că nu-i în realitate decât

un animal și totuși când

se răzgândește nenorocirea

îl izbește în moalele capului,

disperat se-ndreaptă la clozetul

din curte îl trece cu ochii în revistă

brusc înțelegând că e un zidar

de piramide, deconstructor

al câcăstorilor libere, al eșecurilor

triumfale, rătăcitor printre nomazi ‒

ce salt imprimat în propriul căcat

trebuie să facă și ce fum al gurii

trebuie să sufoce vrăjmașii și cade

încet încet în hazna.

AICI MORȚII...

 

Aici morții ucid morții

și pe mama morților

atât de frumoasă

că bagă toți dracii în răcori

și continuă să viețuiască

printre gunoaiele mamei lor

printre măgari complementari

bețigașe și bucăți de fier

și se hrănesc cu măduva

semenilor, cu verdele

ochilor, cu ficați macerați

mereu în ceață și alcoolul

zilei ‒ tristețile se sting

în zvon de viorele

și pași de păianjen

să trecem strângându-ne de gât.

La sfârșit un munte, urc pe trepte

rugătoare, așa trecem prin viața

fluvială a lacrimilor line cu pietre

torențiale, la sfârșit un munte

dincolo de țărm la sfârșit un nimb

fumegând împrejur și în jur dinții

canibalilor clănțănind ‒ aceste piei

ale morților uciși scapără-n morminte

și printre ele moartea mea, adâncul meu,

colina mea cu iarbă albastră înrourată.

HOPA POPA MITICĂ

 

Fute-m-aș în pace în acest

paradis al nebunilor

suciți și-mpleticiți ca șerpii

parcă toți au înnebunit peste noapte

până și dracii cei mai scârboși

se pregătesc de nuntă, își fac

semnul crucii și tremură

drăcoaicele îi gâdilă la ouă

orgasmul diavolilor seamănă

cu orgasmul popilor Mitici

și toți au o față de cenușă

și toți se prăbușesc în iureșul

orgiei, oasele sunt casele

noastre și sunt părăsite

însă stau câini vagabonzi.

Fute-m-aș și n-am cu cine,

aud adânci miorlăituri

nu-mi rămâne decât

să mă încredințez rugăciunilor

morților, florilor, păsărilor,

iar toți câinii au început

să latre, iar profilul meu

negru își joacă rolul monstruos

credința mea e funebră și susține

mersul lucrurilor cu brațele-n cruce.

MANELE NEGRE

 

***

Manele negre

și dansuri de hurii

toate ființele sunt osândite

la fericire rând pe rând

asasin, stâncă stearpă

femei ușoare, frumosul

năucitorul maimuțoi politic

ființe blestemate respiră

de moarte, suflul și umbra

acestei coaliții îl înalță

pe Mamona către astre

ce blestemă cântând manele.

De un fulger mă leg.

DEJA SUNTEM CÂINII NOȘTRI

 

O serie de caravlahi au ajuns deja

la stadiul de câine pe traiectoria

de involuție, nu mai au mult

și vor ajunge la stadiul de jnepeni

adăpostind printre rămurele populații

de păianjeni de-a lungul unei căi ferate

uitate și asta se vede acum după felul

cum sar în haită la pieptul stăpânului

cu dragoste lingându-i fața, mâncându-i

căcatul cu aburi, deși ia șuturi zdravene

în coaste și totul se face sub impresiile

unui public cu legile teatrului aplicate,

iluzie perpetuă sub pedeapsa cu râsul

și cu moartea. Totul sub instanța clipei

roluri distribuite de măcelărire.

Ceea ce e dificil de înțeles este proscris,

prescris. Ceea ce e dificil de exprimat

se afundă-n hău indiferența față de timp

și luminare îi scapătă spre regnul vegetal.

Se iscă un cult al aparențelor și al lehamitei

mlăștinoase.    

CRITICUL NIȚĂ PUȚĂ

 

***

Criticul Niță Puță, găinar vândut

pe coasta râpii unde suma asasinilor

lirici își rotesc fuiorul de cuvinte

în bălăriile de sârmă și fiare vechi

sare până-n vârful dâmbului și

suge schmuckul veștezit al bolșevicilor

degenerați, torționarii comuniști,

caraliii își continuă crimele

și-n clisă-i obsedează doar crima,

crima ca act salvator ‒ criticul

presoară peste mutrele lor de ceară

vorbe goale și pupicuri mici pe belici

și bolșevicii fericiți ca motanii își torc

bucla lor toate omuciderile și toate

torturile, bătăile și toate gândurile

nimicitoare. Niță Puță clefăind

notează suma fericirilor a criminalilor

pentru nopțile oamenilor, pentru

un firfiric care să-i umfle mațul.  

LITERATURA ROMÂNĂ

 

***

Literatura română face urluială

servanții târtani cu ochi umflați

bagă-n malaxor crengi uscate

oase degradate, iar sufletele

ca niște hârtii le lipesc pe timbru

pe câcăstori. E cea mai delicioasă

urluială pentru porci pentru

cea mai feroce falcă.  

PROȘTII DE LA BOTȘANI

 

***

Proștii de la Botșani privesc norii

norii trec se răzlețesc se adună

se învălmășesc mari și buni și mângâie

proștii, prelingând nimicul prin sufletul

lor prin sufletul lor sângerând alene

până devine moarte, și norii vin alții

iată un munte înalt uriaș vine către ei

și proștii nu știu prea bine dacă ei se duc

către munte sau dacă muntele vine

către ei, căci ei proștii nu știu pe cine

așteaptă și de ce așteaptă, măcar dacă

cineva vine să le aducă un căuș cu vin,

e rugăciunea bezmeticilor să li se aducă

ceva Dumnezeu, parcă se usucă la soare

lepădați de frați de surori de părinți

dar se simt într-un paradis, ceva au

întrezărit ca un avertisment ‒ măgarii,

pietrele copacii și tizicul adunat

în piramide plâng ca țiganii după acești

proști care delirează în paradisul

de la Botșani dureros exil de unde

vor să evadeze. Nu e niciun strop

de vin și Mântuitorul le face semn

să mai aștepte puțin. ”Dar care-i aici

țigan‒bodolan?”

DOMNIA EXCLUSIVĂ A BANULUI

 

***

Cu domnia exclusivă a banului

pier toate stelele, toate păsările

oamenii care nu vor crăpa se vor

aciua prin beciuri caliciți de această

Democrație care este o prefăcătorie

teribilă fără un strop de adevăr,

războaiele se poartă întotdeauna

prin prostirea mulțimii între bestiile

democrației care dețin puterea ‒

totul este tescuit sub instanța clipei,

indiferența față de timp și luminare

devine imposibilă, un cuvânt scăpat

de un canibal ucide un om de prim

rang, iar eu mă tânguiesc cât e ziua

de lungă și-mi blestem soarta ‒

mereu sunt cu punga goală aud

sunete generale mortuare, punctual

îndepărtându-se când aud desprinzându-se

din amurg istorii generoase nebunește

legate de timpul cel mare ora plânge

nespus de blândă strâns împletită

cu două ore.

OMUL INVIDIAT

 

Stă lungit pe trotuar sprijinit într-un cot, ochii lui urmăresc cerul, de-a lungul picioarelor ca două bețe stau două cârje. Are pe el o cămașă nespălată de vreo doi ani. Pe piept are prinsă de pânza buzunarului o bancnotă verde de un leu. Șirloaie de la brâu în jos se scurg și udă asfaltul. Fața sură cu bărbia ascuțită pare de piatră poroasă în spate are un magazin, în față o farmacie. E loc cu vad, toată lumea îl înconjoară. Nu cere bani stă lungit și se uită. M-am împiedicat de paharul de carton în care fusese cafea. Îi aud vocea:

‒ Domnule ești un om deosebit.

Râzând. ‒ De unde știți, Domnule?

‒ Văd asta pe fața ta.

‒ Spune ce dorești?

‒ Ia un leu și cumpără-mi din Carrefour un pahar de cafea.

‒ Nu iau leul, ți-o aduc așa.

‒ Știam că ești un om deosebit.

Îi aduc cafeaua, mâinile îi tremură îmi mulțumește. Ochii i se umeziseră. Dau să plec.

‒ Îngăduie să-ți spun...

‒ De ce nu mai ai picioare?

‒ Mi le-au tăiat doctorii, m-au operat și mi-a tăiat nervii mersului...

‒ Ce nenorocire!

‒ Ba nu. Nu-i nicio nenorocire.

‒ Așa?

‒ Așa mă mai odihnesc și eu.

‒ Și n-ai dat în judecată pe doctori?

‒ Nuuuuuu, nuuu. Cu judecata nu merge, e degeaba.

‒ De ce?

‒ Păi nu știi? Doctorii mă invidiază. Mi-au forfecat nervii de invidie, arătam sportiv de clasă. Și ei trec pe aici să mă vadă și mănâncă cuie scrâșnind de invidie.

‒ Mi s-a dus tot sângele din față, mă furnică, mă mănâncă și scalpul.

‒ Și te invidiază doctorii, dar mai există și alții care te invidiază.

‒ Sigur da, sunt mulți.

‒ Și cine‒s ăia?

‒ Mai întâi neamurile, apoi colegii de la fabrică.

‒ Dar de ce fac acest lucru necurat să invidieze un om cu picioarele paralizate?

‒ Dʹaia, dʹaia că eu am două pensii una de la fabrică pe vechime de muncă și alta pe handicap. Ăștia trec să mă vadă, să vadă dacă n-am crăpat. Vor să-mi fure garsoniera.

‒ De ce nu-ți cumpără un scaun cu rotile?

‒ Nu există pentru mine scaune cu rotile. Dar eu nu pot să mă mișc să-mi cumpăr unul...

Ia petul cu apă și-l varsă peste picioare. Șirlăul se lățește și se lungește. Soarbe din cafea.

‒ Tu nu știi ce-nseamnă să fii invidiat.

‒ Chiar nu știu.

‒ Prin urmare nu ești de-aici. Aici toți se invidiază unul pe altul. Aerul e îmbâcsit de invidie tot ce mișcă aici e invidie.

‒ Să fii sănătos! i-am zis.  

‒ Da am să fiu sănătos.

Iarna pe ger ieșise noaptea de mai multe ori și sta întins pe asfaltul înghețat. L-au cules ca pe o rufă înghețată, așa îmi spuse o bișnițară de chibrite și odecolon de sub perete pe care lumea o poreclea ”președinta României”.

‒ Domʹle, l-au cules ca pe un gunoi. În casă i-au găsit chitanțele de amendă date de polițiști, i le dădeau în toată ziua. A rămas dator la stat cu vreo 3 milioane de lei și acum nimeni nu-l invidiază.

‒ Ba eu îl invidiez.

‒ Da așa a vrut Domnul și acum a ispășit și a scăpat, scâncește bișnițara președinte.

Evident îl invidia vroia și ea să scape. Zicea că-l întrece că are mai multe amenzi de la caralii cam un milion de roni. Așa se află și ei în treabă.