Aici morții ucid morții
și pe mama morților
atât de frumoasă
că bagă toți dracii în răcori
și continuă să viețuiască
printre gunoaiele mamei lor
printre măgari complementari
bețigașe și bucăți de fier
și se hrănesc cu măduva
semenilor, cu verdele
ochilor, cu ficați macerați
mereu în ceață și alcoolul
zilei ‒ tristețile se sting
în zvon de viorele
și pași de păianjen
să trecem strângându-ne de gât.
La sfârșit un munte, urc pe trepte
rugătoare, așa trecem prin viața
fluvială a lacrimilor line cu pietre
torențiale, la sfârșit un munte
dincolo de țărm la sfârșit un nimb
fumegând împrejur și în jur dinții
canibalilor clănțănind ‒ aceste piei
ale morților uciși scapără-n morminte
și printre ele moartea mea, adâncul meu,
colina mea cu iarbă albastră înrourată.
No comments:
Post a Comment