PROȘTII DE LA BOTȘANI

 

***

Proștii de la Botșani privesc norii

norii trec se răzlețesc se adună

se învălmășesc mari și buni și mângâie

proștii, prelingând nimicul prin sufletul

lor prin sufletul lor sângerând alene

până devine moarte, și norii vin alții

iată un munte înalt uriaș vine către ei

și proștii nu știu prea bine dacă ei se duc

către munte sau dacă muntele vine

către ei, căci ei proștii nu știu pe cine

așteaptă și de ce așteaptă, măcar dacă

cineva vine să le aducă un căuș cu vin,

e rugăciunea bezmeticilor să li se aducă

ceva Dumnezeu, parcă se usucă la soare

lepădați de frați de surori de părinți

dar se simt într-un paradis, ceva au

întrezărit ca un avertisment ‒ măgarii,

pietrele copacii și tizicul adunat

în piramide plâng ca țiganii după acești

proști care delirează în paradisul

de la Botșani dureros exil de unde

vor să evadeze. Nu e niciun strop

de vin și Mântuitorul le face semn

să mai aștepte puțin. ”Dar care-i aici

țigan‒bodolan?”