CÂNTĂREAȚA

 

***

În seara insidioasă pe un cer roșu

de mătase cântăreața cântă, bate

din palme și-și clatină capul, privea

cu o acțiune fermă cu umbre de fluturi

pe chip, cântă despre o melancolie

care o trage să meargă într-o călătorie

pe alt continent ploios, din gura ei

fermă izvorăște o cometă care o ia

înainte pe cer care făcea să-i tremure

inima și să mă opresc din respirat,

ea se clatină șezând numai cu o bucă

pe taburetul înalt, acompaniatorii

din instrumente cu strune sunt sumbri

și nervoși, vor cu toții să fie cu ea

într-un bordel de lux din centru

apoi trebuind să fugă fără să plătească

fără să privească în timp ce cântăreața

este împulată de chelioși barosani

și urinează pe ea aruncând bani

cu grămada peste pântecul ei

pe când ea este din nou împulată

pe mesele care bat fustele, fețele

de masă ca niște pânze de navă

și cântecul se termină printre

scaune împrăștiate și printre

ele cu picioarele-n sus curve

împulate, limitate de icnete

stau mărturie ceștile, paharele

zilele de sâmbătă, oasele, singurătatea.